Prestigioasa publicație BBC Music îi dedică un amplu articol compozitorului George Enescu, al cărui portret apare în numărul curent, la rubrica Compozitorul lunii. Articolul este semnat de Eric Levi, care este profesor de muzică la Universitatea Royal Holloway din Londra și este considerat o autoritate mondială în domeniul muzicii germane a secolului XX. Portret dedicat lui George Enescu. Astfel, George Enescu este numit de BBC Music “Compozitorul lunii” chiar în anul în care se împlinesc 134 de ani de la nașterea sa și când are loc ediția 2015 a Festivalului Enescu. 

Vă prezint versiunea integrală a portretului realizat de Eric Levi, care este publicat în versiunea tradusă cu acordul revistei  BBC Music, ediția tipărită.

Traducerea  îmi aparține.

“Istoria muzicii este presărată cu nenumărate exemple de compozitori care au fost lăudați de contemporani, dar care rămân în prezent neglijați și subevaluați pe nedrept. O asemenea soartă a avut românul George Enescu, cu excepția țării sale, unde încă este considerat un simbol cultural. Neglijarea lui Enescu în alte țări, totuși, este de neînțeles, cu atât mai mult cu cât unii dintre cei mai influenți muzicieni ai secolului ai XX-lea au exprimat elogii spectaculoase la adresa lui. După părerea lui Pablo Casals, Enescu a fost fără echivoc „cel mai mare fenomen muzical după Mozart”. Yehudi Menuhin, care a petrecut mai mulți ani studiind împreună cu Enescu, a repetat această apreciere: „Enescu a fost un om extraordinar, cel mai mare muzician și influența cea mai formativă de care am avut vreodată parte.”

Talentul de muzician al lui Enescu a fost într-adevăr prodigios. Și-a construit o reputație internațională de lungă durată ca virtuoz al viorii, însă a fost un pianist la fel de talentat, posesor al unei tehnici splendide care îi stârnea invidia prietenului său apropiat, Alfred Cortot. Dirijor proactiv, a muncit fără încetare pentru a îmbunătăți viața muzicală din România, însă a avut frecvente apariții în această calitate și în Franța și Statele Unite. Reputația sa de interpret era atât de mare încât în anii 1930 a fost solicitat ca potențial succesor al lui Arturo Toscanini în calitate de director muzical an Filarmonicii din New York.

Cu toate acestea, în ciuda darurilor sale fenomenale de interpret, principala preocupare a lui Enescu era compoziția, și pentru această activitate muzicală își dorea cea mai mare recunoaștere. Deși catalogul său de lucrări publicate numără doar 33 opusuri, un număr relativ mic pentru cineva care a trăit peste 70 ani, a stăpânit aproape fiecare gen muzical major. Totuși, singura piesă care apare oarecum în mod regulat în programele concertelor din zilele noastre este Prima Rapsodie Română – un potpuriu savuros de exuberant și strălucit orchestrat de melodii de inspirație populară, compuse la începutul secolului al XX-lea, care reușesc întotdeauna să ridice sălile în picioare. Cu toată fluența sa neîndoioasă, lucrarea este foarte puțin caracteristică lui Enescu, și a servit, din păcate, pentru a voala gama emoțională, adâncimea muzicală și originalitatea creatoare pe care le-a obținut în alte compoziții.

Poate că popularitatea Primei Rapsodii Române a dat naștere la impresia greșită că Enescu nu era decât un naționalist est-european îngust la minte. Sigur, idiomul său muzical a fost profund influențat de muzica populară unică din România. Însă perspectiva sa era mult mai cosmopolită și îmbrățișa o gamă mult mai largă de aspecte muzicale. Fără îndoială, acest cosmopolitism a fost determinat de expunerea sa la două tradiții muzicale europene foarte diferite, care înfloreau la finele secolului al XIX-lea. Primul său port de escală a fost Viena, unde a ajuns la vârsta de șapte ani din satul românesc Liveni pentru a studia vioara și compoziția, cufundându-se într-un mediu cultural extrem de stimulant și devenind un admirator veșnic al muzicii lui Brahms. După ce a absolvit Conservatorul din Viena la uluitoarea vârstă de 12 ani, s-a mutat la Paris, unde a fost influențat de armoniile parfumate ale principalului său profesor de compoziție Fauré, fiind la fel de receptiv la culoarea și senzualitatea texturală a contemporanilor săi, precum Debussy și Ravel. Paris i-a rămas principalul cămin muzical din Europa de Vest pentru tot restul vieții, deși în timpul celor două Războaie Mondiale s-a întors în România, muncind neobosit pentru a îmbunătăți viața muzicală din țara sa de origine.

Enescu a fost uluitor de prolific la începutul carierei sale. Până la vârsta de nouăsprezece ani, compusese deja patru simfonii de ucenic, și făcuse schițele pentru mai multe concerte și cvartete pentru coarde. Primul său opus publicat a fost Poema română, o suită simfonică pentru orchestră, în stilul lui Liszt, interpretată pentru prima dată la Paris în 1899, cu un succes deosebit. Chiar și în lucrările sale relativ timpurii, se observă deja o voce individuală, mai ales în asimilarea atmosferică a doinei, o melodie improvizatoare melismatică extrem de ornamentată, care trădează o influență muzicală aproape de Orientul Mijlociu, și în orchestrarea imaginativă care include și un refren fără cuvinte.

Enescu a continuat să fie foarte activ în primul deceniu al secolului al XX-lea, compunând lucrări dificile din punct de vedere tehnic, precum Octetulpentru coarde (1900), a cărui gamă de exprimare și intensitate emoțională poate fi comparată cu Verklärte Nacht a lui Schönberg. Din această perioadă avem și impresionanta și tulburătoarea Sonată Nr. 2 pentru vioară(1899), precum și două lucrări orchestrale foarte complexe, Suita Nr. 1(1903) și prima sa Simfonie (1905). Însă nu a putut continua acest grad de activitate și mai târziu. Un factor important care i-a afectat productivitatea a fost cu siguranță obligația de a avea o carieră de interpret, o activitatea care i-a întors în mod inevitabil atenția de la compoziție. Poate că și el a trăit un fel de criză a încrederii. A devenit din ce în ce mai dificil, refuzând să facă publică o lucrare până când nu era pe deplin mulțumit de aceasta. De exemplu, Cvartetul Nr. 2 pentru coarde, la care a început lucrul în prima parte a anilor 1920, a trecut prin șapte revizii până când a văzut în sfârșit lumina zilei în 1952, cu doar trei ani înainte de moartea compozitorului. Scrierea poemului simfonic Vox Maris, un portret sublim al mării, demn de a fi comparat direct cu La mer, a lui Debussy, a fost un proces la fel de dificil. Schițat prima dată în 1929, a fost publicat abia în 1954. Capodopera lui Enescu, opera Oedipe, l-a ținut ocupat între anii 1910 și 1931, dar apoi a trebuit să mai aștepte încă cinci ani până să fie pusă în scenă cu oarecare succes la Paris. Mai multe proiecte substanțiale, inclusiv două simfonii de anvergură (Nr. 4 și 5) au rămas în stadiu embrionar. Acestea au fost completate și reconstruite cu mare greutate abia la patruzeci de ani de la moartea lui Enescu de către muzicologul și compozitorul Pascal Bentoiu. Altele, precum Sonata Nr. 2 pentru pian, nu au văzut niciodată lumina zilei, deși Enescu a declarat de mai multe ori că avea lucrarea compusă în mod integral în minte.

În încercarea de a cartografia dezvoltarea lui Enescu spre stilul modernist mai unghiular care i-a devenit lingua franca muzicală începând cu anii 1920, poate merită să îl luăm în contextul contemporanului său exact, compozitorul polonez Karol Szymanowski. Paralelele dintre preocupările creatoare ale celor doi din perioada care a precedat și a cuprins Primul Război Mondial sunt extrem de impresionante. Spre exemplu, ambeleSimfonii Nr. 2 dinainte de război răspund în mod puternic tradiției austro-germane din perioada romantică târzie și gesturilor retorice din ce în ce mai cromatice, căutate de compozitori precum Richard Strauss. De asemenea, există o congruență fascinantă și între Simfoniile Nr. 3 ale celor doi compozitori. Ambele au fost scrise în perioada războiului și deși lucrarea lui Enescu este concepută la scară mult mai mare și mai epopeică decât a lui Szymanowski, prezintă trăsături stilistice asemănătoare, nu numai în modul extravagant de orchestrare, care include un rol pregnant al refrenului, ci și în respingerea lui Strauss în favoarea unui stil mistic mai parfumat, cu aluzii inconfundabile la Orient.

Legătura cu Szymanowski ar putea fi extinsă în anii 1920. În această perioadă, cei doi compozitori au cheltuit multă energie creatoare cu operele lor (Regele Roger a lui Szymanowski și Oedipe a lui Enescu). Intrigile acestora se bazează pe teatrul antic grecesc, iar personajul principal din fiecare operă se confruntă cu o luptă psihologică interioară profundă înainte să reușească un fel de catharsis spre sfârșit. Trebuie menționat și că atât Szymanowski, cât și Enescu au respins neoclasicismul la modă în anii 1920 căutându-și inspirația în muzica populară tradițională, peisajul și mediul natural al țărilor lor de baștină. În cazul lui Enescu, acest lucru a dus la o serie de lucrări care explorează aceste idiomuri improvizatoare și exotice într-un mod extrem de personal, cele mai cunoscute fiind Sonata Nr. 3 pentru vioară (1926) cu subtitlul „dans le caractère populaire roumain”. Aluzii similare la acest stil se fac remarcate în secțiuni din alte piese, în special Sonata Nr. 3 pentru pian (1935), Sonata Nr. 2 pentru violoncel (1935), Suita Nr. 3 pentru orchestră „Villageoise” (1937) și grăitoarele Impresii din copilărie pentru vioară și pian (1940).

În aceste lucrări e tentant să considerăm că Enescu a urmat o cale asemănătoare cu a lui Bartók. Dar în timp ce Bartók era și un etnomuzicolog care transcria riguros muzica indigenă din Europa de Est, Enescu nu a preluat niciodată exact melodiile populare. Mai degrabă răspundea oarecum nostalgic la muzica pe care o auzise în copilărie. Idiomul îi era atât de profund absorbit în sânge încât suna complet autentic și ducea așadar lipsă de orice elemente de alienare modernistă.

După trecerea în revistă a producției infinit fascinante și cu fațete multiple a lui Enescu, încă ne confruntăm cu întrebarea de ce acest mare compozitor nu a reușit să fie recunoscut pe plan mai larg. Putem considera că este doar din cauza personalității modeste a lui Enescu, cel care își diminua importanța și era reticent să își promoveze cauza cu mai multă asiduitate? Sau poate este o problemă de diseminare? Sigur, o bună parte din lucrările sale sunt acum disponibile pe disc, dar, în mod destul de straniu, partiturile sale încă nu se găsesc cu ușurință în biblioteci sau magazine de muzică. Această situație nu ar fi apărut dacă Enescu ar fi avut mai mare succes cu aceia care i-au publicat muzica. Fără îndoială, reputația lui Enescu ar fi crescut semnificativ dacă ar fi fost invitat să semneze un contract cu influenta casă de discuri vieneză Universal Edition, o organizație care a promovat o mare parte din compozitorii cei mai importanți ai secolului al XX-lea, inclusiv Bartók și Szymanowski.

Începătorii în ce privește stilul matur ai lui Enescu se confruntă probabil cu două mari dificultăți. Prima este că mare parte din muzica lui este presărată cu lucrări cu pasaje lineare complexe. Aceasta necesită audiții repetate și concentrate până să își dezvăluie secretele. La suprafață, structurile din unele mișcări de anvergură par rapsodice, însă în esență acestea sunt foarte organizate și deseori ciclice, utilizând o transformare extrem de subtilă a unui număr limitat de idei muzicale. O a doua problemă este că dezvoltarea sa muzicală nu poate fi etichetată atât de ușor în termeni de progresie de la influențele austro-germane și franțuzești din perioada timpurie la asimilarea indigenă a muzicii populare române care face parte din stilul său ulterior. Mai degrabă a existat o schimbare în echilibrul tuturor acestor elemente în fiecare moment din viața sa, iar acestea au fost mutate fie în plan apropiat, fie în plan îndepărtat, în funcție de tipul de muzică pe care îl scria Enescu la momentul respectiv.

Spre deosebire de Szymanowski, Enescu nu s-a bucurat până acum de imprimaturul unui interpret de top precum Sir Simon Rattle, care să-l fixeze pe harta muzicală. Și totuși recent există motive să credem că începe să fie luat mult mai în serios. Anul acesta, spre exemplu, Vladimir Jurowski a programat masiva Simfonie Nr. 3 cu London Philharmonic Orchestra la Royal Festival Hall, iar lucrarea a fost primită cu mult entuziasm. Cu toate acestea, premiera britanică extrem de așteptată a lui Oedipe la Royal Opera House in 2016, la optzeci de ani de la prima sa reprezentație, este cea care ar putea acționa drept catalizator pentru o reapreciere majoră și extrem de necesară a acestei realizări colosale enesciene.

 Idiomul muzical enescian reprezintă confluența a trei tradiții distincte, stilul simfonic austro-german pe care l-a întâlnit la Viena, abordarea mai senzuală a armoniei și timbrului preluată de la profesorul său Fauré la Paris, și muzica populară română, cu improvizațiile sale exotice, pe care a cunoscut-o în copilărie.

Începând cu anii 1920, Enescu a compus muzică uneori unghiulară și disonantă, însă fără compromis. Cu toate acestea, nu a respins niciodată tonalitatea și nu a primit ironia și simțul alienării care caracterizează muzica unora dintre contemporanii săi mai moderniști. A fost, în esență, un compozitor inovator, profund inspirat de muzica măreață a trecutului

De-a lungul carierei sale de compozitor, Enescu a adaptat în mod conștient gesturile muzicale baroce și clasice pentru a-și atinge propriile scopuri, însă fără a recurge la pastișă sau parodie. În același timp, muzica sa era impregnată cu un grad ridicat de pasiune. După cum a spus pe patul de moarte, „muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor”.

Fiind un interpret extrem de talentat atât la pian, cât și la vioară, Enescu a compus muzică deosebit de idiomatică pentru ambele instrumente. Totuși texturile somptuoase ale Simfoniilor Nr. 2 și Nr. 3 demonstrează un grad de stăpânire a orchestrei care ar rivaliza cu un Berlioz, Strauss sau Ravel.

 Patru discuri recomandate

•  Complete Violin Music     Hanssler   HAEN 98035     Remus Azoitei (vioară) Eduard Stan (pian)
•  Oedipe (Lawrence Foster)     EMI   The opera series 9482752
•  Symphony no. 3/ Overture on popular Romanian themes   Hannu Lintu    Ondine   ODE11972
•  Isis/ Symphony no. 5       CPO   7778232

 Am inclus discul de la CPO deoarece cuprinde muzică enesciană matură complet necunoscută în completările uluitoare ale lui Pascal Bentoiu. În cazul în care considerați că se pune prea mult accent asupra lucrărilor simfonice în această selecție, o altă alegere a mea ar fi ori Două cvartete pentru pian cu Schubert Ensemble apărut la Chandos CHAN 10672, ori Două cvartete pentru coarde, la Naxos 8554721)

Sursa foto http://www.bbc.co.uk/

Comentarii

Comentarii