Criteriul National

 Luni seară de la ora 20, în seria „Mari orchestre ale lumii „, Orchestra Filarmonică din Israel dirijată de maestrul Zubin Mehta a avut în program simfonii celebre de Schonberg și Mahler.

Simfonia de cameră nr. 1 de Arnold Schonberg (1874-1951) face parte din prima perioadă a compozitorului austriac, întemeietorul școlii dodecafonice vieneze- perioada atonalismului liber.Prima audiție  a lucrării a avut loc în 1907 la Viena în interpretarea Cvartetului Rose și a unui ansamblu de suflători al Filarmonicii vieneze, sub bagheta compozitorului.

ÎN pofida întârzierii cu 30 de minute independente de organizatori și artiști cauzată de o problemă medicală a maestrului Zubin Mehta  ce a revenit după o intervenție chirurgicală la genunchi, totul a decurs la parametrii maximi! Maestrul a dirijat cu aceeași naturalețe, știință și implicare emoțională da capo al fine.

Lucrarea compozitorului austriac are numeroase elemente post-romantice, post-impresioniste în episoade distincte. Iar țesătura ritmico-polifonică are darul de a introduce reminiscențe din stridența și neliniștea suflătorilor din opusurile lui D. Șostakovici sau din ritmurile marciiale ale unora din simfoniile lui G. Mahler. Totodată, în secvențele centrale demersul sonor capătă o altă turnură deoarece realitatea imediată e transfigurată, prin introducerea unisonurilor succesive la toate instrumentele, asemeni şi acelor inserturi solistice consonante ale viorii, violei și violoncelului ce par să reitereze atmosfera visătoare din lucrarea intitulată „Noaptea transfigurată.”

Viziunea interpretativă a orchestrei filarmonice din Israel a fost una deosebit de bine orientată, de articulată, plină de ecletism cât şi de culori muzicale, de tensiuni şi relaxări agogice, ritmice în care maestrul Zubin Mehta și-a etalat stăpânirea pe mijloacele, pe resursele psiho-emoționale ce au reliefat acest opus aparținând lui Schonberg.

Amintind zorii dodecafonismului această lucrare poate fi considerată un reușit experiment cât și o etapă de cristalizare a stilului viitorului corifeu al secolului al XX-lea în materie de disoluție a noțiunii de tonalitate și de impunere a unui nou sistem matematic de a crea şi de a organiza muzica.

Lucrarea aceasta s-a bucurat de un succes relativ, moderat datorat  în mare parte lipsei de cunoștințe și de cultură muzicală din partea publicului ce, din nefericire nu apreciază la justa valoare muzica secolului trecut.

Simfonia a VIII-a în do minor de Anton Bruckner (1824-1896) se integrează în categoria creatorilor ce luptă hotărât, îndîrjit cu sine, în speranța concilierii lumii din exterior cu tentația lumii religioase , în spiritul căreia fusese crescut și educat de un tată ce-și petrecuse toată viața ca organist al mănăstirii Sf. Florian din orașul Linz. A fost elaborată și revizuită între ani 1887 și 1890, iar prima audiție a fost la Viena , cu doi ani mai tîrziu- 1892.

Ermetismul structurilor cît și îmbinarea raporturilor sonore din implacabilul , logicul şi monumentalul acestei simfonii conferă acestui opus notorietate.Din fluxul tradiției post- Bach coagulat cu profilul psihologic al primei mișcări a simfoniei, vor răsări ideile emrgente ale mişcării mediane,asemeni majorității scherzo-urilor sale, cu contururi tăioase, nelipsite de sonorități ample, chiar agresive.Pendularea  dintre ludic şi mistic e oferit de sonoritatea amplă a alămurilor ce contrastează cu sonoritatea diafană a streich-ului ce continuă să  perturbe echilibrul  de a alege al compozitorului, incapabil să se decidă cărei direcții (cu rol de de tentație) a-i acorda prim-planul! De aici rezultă caracterul imprevizibil, oscilant al scherzo-ului ce este un caz atipic în raport cu semnificația sa de…glumă!

În raport cu echilibrul simfoniei, Adagio-ul este o invocare, o rugăciune fierbinte în care se pot recunoște citate, light-motive ale revelației din secțiunea Benedictus a Missei în re minor.Demn de remarcat au fost gamele ascendente ce crează, ca în mai toate lucrările bruckneriene senzația de ascensiune spirituală, ilustrînd teoria italianului,a misticului Bonaventura conform căreia lumea e ca o scară pe care urcă spre Dumnezeu.

Izbucnirea emfatică din finalul simfoniei a partidei de alămuri crează impresia de monumentalitate, de acea savuroasă victorie, în care filtrul ideatic cît mai ales cel narativ, muzical oferă atractivitate și tărie de caracter atît celor ce performează cît îndeosebi celor ce o audiază.

Gradul de complexitate sufletească, de implicare emoțională din partea tuturor participanților în cadul acestui eveniment l-a constituit momentul de final, de ovații necontenite, de atașament dincolo de orice etichetă față de aceşti maeștrii ai muzicii culte ce au rolul de a duce mai departe, mărturiile sonore ale acestui inspirat și versatil compozitor austriac.

Sursa foto : www.agerpres.ro