Criteriul National

Birocrația în România este o problemă sistemică care frânează mult din dezvoltarea noastră, deturnând și consumând resurse vitale. Nu am făcut pași semnificativi în a o demantela, de zeci de ani ocupând o poziție deloc onorantă, pe la mijloc în jos, între țările bananiere și cele dezvoltate.

Cristian PaunFoto: Arhiva personala

Soluția la corupția a birocratului a fost mereu de a crea straturi birocratice

Birocrația merge mână în mână cu corupția, cu cât aparatul birocratic este mai stufos, cu atât costurile și bariererele în calea acțiunilor noastre (mai ales economice) vor fi mai mari și, de aici, costul de oportunitate inerent de a le evita prin coruperea funcționarilor din spatele acestor bariere.

Soluția la corupția a birocratului a fost mereu aceea de creare a unor straturi birocratice unul peste altul: unii sunt controlați de o instituție care, la rândul ei este controlată de o altă instituție și tot așa.

Aflat fix în această logică birocratică, guvernul de acum s-a gândit (nu prea mult) să dea naștere unei noi instituții mamut care să controleze companii de stat care au ca acționari diferite ministere sau entități publice din România ca răspuns la lipsa de eficiență și la faptele de corupție de care tot aflăm în ultimii ani și cu care Justiția din România are prea puține victorii.

Această instituție, populată cu ”nu prea mulți angajați” (vreo 100) dar plătiți regește, este inutilă

Această instituție, populată cu ”nu prea mulți angajați” (vreo 100) dar plătiți regește, este inutilă. De fapt, este evident cred pentru toată lumea că nu este altceva decât o altă structură de sinecuri grase și sinecuriști ”aleși” pe sprânceană, cu nicio competență sau calificare în afară de zelul cu care pot ”lipi” afișe electorale la nevoie, pot face propagandă și pot ataca virulent în presă competitorii politici. Această armată de 100 de zeloși vor face un zgomot infernal în alegeri ca să își justifice pleașca primită în brațe de la Tătucul grijuliu, nu vor avea nicio treabă cu ceea ce, chipurile, ar trebui să facă.

De ce este inutilă această mega-instituție de control a statului?

Cele mai importante argumente în sprijinul acestei idei ar fi următoarele:

• 1. Există deja instituții suficiente ale statului român care au toate competențele și atribuțiile pentru a controla, a verifica, a impune soluții. Cea mai importantă este Curtea de Conturi. Nu are sens să dai naștere la o instituție care să facă exact ce face deja Curtea de Conturi pentru instituțiile statului. În plus, guvernul sau oricare minister pot folosi prerogativele lor de control, existând corpuri de control care pot completa eforturile de a verifica și de a pune suficientă presiune pe cei din companii și instituții de stat să folosească resursele legal și fără abuzuri;

• 2. Nu o supra-instituție care dublează atribuții și funcțiuni ale unor instituții deja existente este soluția la tot haosul din instituții și companiile de stat. În primul rând, depolitizarea managementului de top în aceste instituții ar trebui urgentată. O treabă foarte dificilă care ar presupune organizarea ”pe bune” a unor concursuri de manageri și de membri în consiliile de administrație din aceste companii. Și nu mima de prost gust care este jucată de ani buni. Cele mai multe companii de stat astăzi merg pe mandate scurte (4 luni cu 2 luni prelungire) care au în spate numiri politice, oameni de casă și de partid care sunt rotiți de la o instituție la alta umflându-și CV-ul cu poziții pentru care nu au avut și nu vor avea niciodată competențe reale. Nu există contract de management cu obiective însoțite de rezultate clare și măsurabile. Lipsa acestor lucruri și faptul că e puțin probabil să se rezolve curând această situație, face și mai mult inutilă prezența unei supra-structuri care nu are ce să controleze, nu are ce să măsoare, nu are ce să verifice. În plus, nu are cum să sancționeze legal derapajele pe care le va constata, dacă le va constata, adevărata putere de sancțiune și impunere fiind în altă parte (se vor trezi cu procese în instanță, cu daune de plată etc.).

• 3. În cazul multor companii de stat se impune declararea falimentului, cele cu datorii și arierate devenite istorice, imposibil vreodată de plătit, având valori cu mult peste activele acestora. O supra-instituție finanțată dintr-o taxă extrasă din aceste companii cu probleme nu are cum să fie soluția. Dimpotrivă, va mai adăuga sume suplimentare la aceste arierate care oricum nu vor putea fi plătite niciodată, rămânând agățate într-un buget care alocă cheltuieli pe seama acestor pseudo-venituri care niciodată nu vor fi recuperate pentru a conta pe ele.

• 4. Acționariatul în aceste societăți și instituții este o altă problemă cheie. Ministerele dețin multe din aceste companii, sunt acționare în aceste companii 100% sau parțial. Numesc oameni în consiliile de administrație, consiliile de administrație aleg, în baza mandatului primit, executivul acestor companii. Controlul și responsabilitatea aparțin de fapt și de drept (statutar) acționarului și mandatarilor acestora. Prezența unui terț în așa ceva este imposibilă și inutilă. Va genera probleme de natură juridică imense, la prima problemă constatat și imputată.

• 5. Problema esențială în aceste companii de stat rămâne problema proprietății. Proprietatea de stat mimează caracteristici ale proprietății private dar nu va fi niciodată proprietate privată. Statul este un construct social bazat pe un contract social suficient de vag ca să genereze hazard moral atunci când cei aleși de noi au grijă de activele pe care le avem la comun.

Se numește aceasta ”tragedia comunelor” și este deja explicată atât teoretic cât și ilustrată empiric în literatura economică de ceva vreme. Dacă vrem să eficientizăm cu adevărat companii de stat, atunci trebuie să le privatizăm. Să le mutăm cu adevărat înspre domeniul privat. Prin listare la bursă, prin vinderea către un investitor strategic, prin capitalizarea cu ajutorul fondurilor de pensii (Pilon 2, Pilon 3), a companiilor de asigurări de viață, a fondurilor suverane etc.

O variantă există mereu și ea este calea cea mai bună de a salva ceea ce se mai poate salva. În niciun caz o structură de tipul celei pe care ne-o flutură astăzi pe post de mare salvator și soluție miraculoasă: o suprastructură sinecuristă inutilă.

Concluzia este cât se poate de clară: dacă vrei cu adevărat un stat mai suplu, un stat modern și un stat mai rezilient în fața crizelor atunci nu apelezi la astfel de non-soluții. Nu faci statul și mai obez, adăugând noi și noi structuri inutile pe care apoi le vei destructura cu mult vaiet și cu mult chin. România modernă pe care ne-o dorim cu toții are nevoie astăzi de reforme structurale, nu de structuri puse deasupra altor structuri, care dublează ce fac alte structuri, pe deficit și datorie care cresc exponențial.