Aleg sa scriu despre asta acum , cand decembrie se apropie pe varfuri, mirosind a scortisoara falsa si a ipocrizie in ambalaj cu fundita rosie. Vine Craciunul, urmeaza Revelionul si , odata cu ele, urmeaza sezonul de vanatoare la „nevorbiti”. Nu vorbesc despre oamenii care nu scriu din lipsa de timp sau de incredere. Nu , dragii mei. Aia sunt doar tacuti. Eu vorbesc despre astia carenu scriu , nu iti adreseaza un cuvant un an intreg, dar simt o chemare sa o faca fix o data pe an, intre doua cozonace si o reclama cu hrusca. Simt brusc ca trebuie sa impartaseasca „lumina care se pogoara in noi toti” si miracolul nasterii divine in sufletele curate”.
Le citesti mesajele si parca vezi un ingerbeat scriind cu degetele inghetate pe tochscreen: ” Fie ca bucuria, pacea, speranta, sanatatea, iubirea, armonia, lumina, zambetul, si vibratiile pozitive sa-ti inunde sufletul,”
si tu citesti, te uiti lal ecran, iti vine sa raspunzi „Multumesc , dar sufletul meu are deja inundatie, a dat pe afara de la atatea urari copiate de pe Facebook.” Pentru ca asta e secretul lor, ei nu scriu , ei copiaza.
Furculisioneaza. Imprumuta metaforeca pe niste haine second-hand de la vecina din colt. Daca nu stiu ce sa zica, se refugiaza in ” Fie ca lumina sa-ti patrunda-n suflet”. Vor sa para profunzi, induiosatori, duhovnicesti. Ii vezi cum tasteaza cu un aer de iluminare, ca si cum ar fi reincarnarea lui Gabriel liiceanu intr-un om care scrie cu degetele unse cu sarmale. unii semneaza mesajele de parca ar fi autori consacrati: „Cu drag, si lumina, Daniela si Catalin”.Craciunul nu mai e de mult despre nastere, iubire, introspectie. e despre mesaje in lant. Despre oameni care transmit la doua suite de persoane urari pe WattsApp si cred ca au salvat lumea. E despre emoji-uri care tin loc de emotie. Despre oameni care confunda „fie ca” cu „imi pasa”. Si iti vine sa te intrebi: de ce toti astia simt nevoia sa scrie o data pe an?
Marioara pune o poza pe Facebook cu „Craciun fericit!” si , in elanul ei de iubire globala, ma taguieste cot la cot cu tot neamul. Pe mine, pe matusa Vasilica, pe colegul ei de la contabilitate, pe ginecolog, pe vecina care i-a data o data o punga de zahar si pe Dumnezeu, daca-l gasea in lista. Si telefonul meu incepe sa binguie ca un drac epileptic: bing-bing-bing, comentarii, inimioare, „Multumim, draga Marioara!”, ” Ce frumos, Sarbatori fericitae si tie, scumpo”. Un cor al ipocriziei. eu stau , privesc notificarile cum se inmultesc ca plosnitele si ma intreb: Cum naiba Marioara nu realizeaza ca toata lumea o injura in gand?!
Adica, serioas acum, ce fel de om trebuie sa fii ca sa crezi ca ne place sa fim tarati intr-o poza cu un brad de la Dedeman, un Mos care pare beat, si o pisica in fular rosu? e un atentatat la linistea sufleteasca. Si marioara nu pricepe. ea crede ca face bine . CA raspandesteiubire si lumina. Cand , in realitate raspandeste ura latenta, migrene si pofta ede sinucidere sociala. e ceva tragic in sinceritatea prost directionata. Marioara nu e rea. Doar inconstienta. O misionare a dragostei obligatorii, care te include in bucuria ei fara consimtamant.
Articol preluat. Autoare Ramona Sanziana Carcota
