Criteriul National

– „O mie de techini primesti?”
– „O, pasa, cât de darnic esti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ti răsplătească Dumnezeu,
Asa cum îmi plătesti!”

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, miia de techini –
De-acum, de-acum ei sunt scapati,
De-acum vor fi si ei bogati,
N’or cere la straini!

Nu vor trai sub cort în fum,
Nu-i vor cersi copiii’n drum,
Nevasta lui se va’ntrema;
Si vor avea si ei ce da
Saracilor de-acum! –

El stringe banii mai cu foc,
Si pleaca, beat de mult noroc,
Si-alearga dus de-un singur gând,
Deodata însa, tremurînd,
Se-ntoarce, sta pe loc.

Se uita lung la bani, si pal
Se clatina, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveste drept;
Cu pasii rari, cu fruntea’n piept,
S’apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Si-n aspra-i coama îngropând
Obrajii palizi: – „Pui de leu,
Suspina trist. Odorul meu,
Tu stii ca eu te vând!

Copiii mei nu s’or juca
Mai mult cu frunze’n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n’or avea cui da!

Ei nu vor mai iesi cu drag
Să’ntinda mâinile din prag.
Să-i iau cu mine’n sea pe rând!
Ei nu vor mai iesi râzând
In calea mea sirag!

Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va’ntreba de El-Zorab?
Va râde’ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu nevasta mea
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tau glas
El nu va mai cadea!

Pe-Ardun al tau, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui soim usor,
Ca să-ti impuste soimu’n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum salta’n vânt
Ardun al tau în alb vestmânt;
Si ca să simti sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n’o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum tii tu narile’n pământ
Si coada ta fuior în vânt,
In zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma alba’n frâu,
Cum joci al coamei galben râu,
Cum iei pamântul în galop
Si cum te-asterni ca un potop
De trasnete’n pustiu!

Stia pustiul de noi doi
Si zarea se’ngrozea de noi –
Si tu de-acum al cui vei fi?
Si cine te va mai scuti
De vânturi si de ploi?

Nu vor grai cu tine blând
Te-or injura cu toti pe rând
Si te vor bate-odorul meu
Si te-or purta si mult si greu;
Lasa-te-vor flămând!

Si te vor duce la razboi,
Să mori tu cel crescut de noi!…
Ia-ti banii pasa! Sunt sarac
Dar fără cal eu ce să fac;
Da-mi calul înapoi!”

Se’ncrunta pasa!: „Esti nebun?
Voiesti pe ianiceri să-i pun
Să te dea câinilor? Asa!
E calul meu, si n’astepta
De doua ori să-ti spun!”

– „Al tau? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i; eu ori tu?
De dreapta cui asculta el,
Din leu turbat facându-l miel?
Al tau? O pasa, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu –
Ai inima! Tu poti să ai
Mai vrednici si mai mândri cai,
Dar eu, stapâne, eu?

Intreaga mila ta o cer!
Alah e drept si-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Ca mă rapesti si mă despoi,
M’arunci pe drum să pier.

Si lumea te va blestema,
Ca-i blastem faptuirea ta!
Voi merge, pasa, să cersesc,
Dar mila voastra n’o primesc –
Ce bine-mi poti tu da?”

Da pasa semn. – „Să-l dezbracati
Si binele în vergi i-l dati!”
Sar eunucii, vin, îl prind –
Să-ntoarce arabul rasarind
Cu ochii înghetati.

El scoate galben un pumnal,
Si-un val de sânge, rosu val
De sânge cald a izvorît
Din nobil-încomatul gât,
Si cade mortul cal.

Sta pasa beat, cu ochi topiti,
Se trag spahiii’ncremeniti,
Si-arabul, în genunchi plecat,
Saruta sângele’nchegat
Pe ochii’nghetati.

Să’ntoarce apoi cu ochi păgâni
Si-arunca fierul crunt din mâni:
– „Te-or razbuna copiii mei!
Si-acum mă taie, dacă vrei,
Si-aruncă-mă la câni!”