Când citim un roman tradus, întâlnim în același timp două voci: autorul și traducătorul. Cititorul nu le poate separa complet, mai ales dacă nu cunoaște limba originală. Ritmul frazei, alegerea unui cuvânt și felul în care sună dialogul trec printr-o a doua muncă de scriere. De aceea două traduceri ale aceleiași cărți pot produce impresii diferite.
Diferența se vede repede în dialog. O replică prea actuală poate face un personaj din alt secol să sune ciudat de contemporan. O variantă prea rigidă poate transforma o conversație firească într-un schimb de fraze ceremonioase. Traducătorul încearcă să păstreze sensul, dar trebuie să decidă și ce fel de română poate purta acel sens.
La autorii cu stil foarte pronunțat, dificultatea este și mai mare. În cărțile lui Joseph Conrad, vocea narativă, ritmul și atmosfera contează la fel de mult ca evenimentele. O traducere care clarifică prea agresiv o frază poate pierde ambiguitatea, iar una care urmează prea strâns structura originală poate suna nefiresc în română.
Numele proprii, jocurile de cuvinte și regionalismele ridică alte probleme. Uneori există o soluție elegantă. Alteori traducătorul trebuie să aleagă ce păstrează și ce sacrifică. Notele pot ajuta, dar prea multe explicații rup ritmul. Cititorul simte rezultatul chiar dacă nu vede toate deciziile din spate.
E interesant să comparăm două ediții când avem ocazia. Nu trebuie făcut pe fiecare pagină. Câteva paragrafe sunt suficiente pentru a observa diferențe de ton. Una poate fi mai sobră, alta mai fluidă. Una păstrează termenii străini, alta îi adaptează. Comparația ne arată că traducerea nu este o operație mecanică de înlocuire a cuvintelor.
Acest lucru devine vizibil și în romanele lui Gabriel García Márquez, unde muzicalitatea frazei și amestecul dintre cotidian și extraordinar sunt esențiale. Dacă limba traducerii este greoaie, cititorul poate pune dificultatea pe seama autorului, deși o parte vine din ediția aleasă.
Asta nu înseamnă că există întotdeauna o singură traducere corectă. Limbile au mai multe soluții posibile, iar unele cărți sunt retraduse tocmai pentru că româna folosită cu decenii în urmă începe să sune îndepărtat. O versiune nouă poate apropia textul de cititor, dar poate pierde ceva ce ediția veche păstra bine.
Pentru cititor, cel mai practic lucru este să verifice traducătorul atunci când alege între ediții. Numele lui nu ar trebui tratat ca un detaliu tehnic de pe pagina de gardă. Dacă am avut o experiență foarte bună cu o traducere, merită să reținem cine a făcut-o, exact cum reținem editura sau colecția.
Titlurile sunt un caz aparte. Unele pot fi traduse aproape literal, altele cer o alegere care să păstreze jocul sau sensul cultural. Un titlu intrat deja în uz poate rămâne neschimbat chiar dacă o variantă nouă ar fi mai apropiată de original. Aici traducerea se întâlnește cu memoria culturală a cărții.
Pentru cititorii care cunosc parțial limba originală, comparația poate fi foarte plăcută fără să devină exercițiu academic. Un paragraf citit în ambele limbi arată imediat ce se poate muta ușor și ce nu. Observăm că fidelitatea nu înseamnă întotdeauna aceeași ordine a cuvintelor, ci păstrarea efectului.
O carte tradusă este o colaborare peste timp și limbi, chiar dacă autorul și traducătorul nu s-au întâlnit. Când frazele curg firesc, munca aceasta devine aproape invizibilă. Tocmai de aceea merită observată din când în când.
