Criteriul National

Mădălin Voicu  a dirijat la Ateneu Orchestra de cameră „Bucureşti Ion Voicu „,ieri 12 septembrie 2015 un program exclusiv W.A. Mozart, cu soliştii Pierre Amoyal şi Ştefan Tarara.

Descoperind tainele muzicii prin intermediul viorii, Mădălin Voicu a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, pasiunea muzicianului îndreptându-se ulterior asupra dirijatului, de-a lungul timpului fiind îndrumat de muzicieni de prestigiu precum Sergiu Celibidache, Carlo Zecchi, Corneliu Dumbrăveanu, Hans Swarowsky.

Mădălin Voicu a fost dirijor al Filarmonicii „Oltenia”şi al Filarmonicii „Paul Constantinescu”, fiind totodată un invitat permanent al orchestrelor de profil din ţară, iar concertele susţinuteîn străinătate relevă aprecierea de care se bucură artistul şi peste hotare. A susţinut concerte alături de Orchestra de cameră „Bucureşti”, înfiinţată de către distinsul violonist Ion Voicu, iar din anul 2001 Mădălin Voicu este membru de onoare al Academiei Franceze de Ştiinţe, Arte şi Litere.

Alături de cariera sa artistică Mădălin Voicu s-a dedicat între anii 1990-1995 şi unei intense activităţi didactice, la pupitrul Orchestrei Conservatorului din Izmir (Turcia).

Mădălin Voicu este un promotor al tinerelor generaţii de muzicieni, iar prin intermediul Fundaţiei Internaţionale „Ion Voicu”, realizează o serie de concerte, numeroşi artişti fiind răsplătiţi cu premii din partea Fundaţiei.

Divertimento ul. 1 în Re major, K. 136 (125a K6) a fost compus de Wolfgang Amadeus Mozart la Salzburg, la începutul anului 1772, împreună cu divertismentele K 137 și K 138 în perioada celei de a doua și de a treia călătorie în Italia. Lucrarea este alcătuită din trei mișcări, cu păartea a doua lentă.
Evident, este o lucrare de maturitate și, desigur, este influenţată de  școala şi moda italiană, atât de prezentă în epocă.
Dorind o comparaţie cu Eine Kleine Nachtmusik se poate observa că în acest opus se remarcă acea noţiune de „joc” eminamente distractiv . Se distinge o diferență majoră , aceea de utilizare a unui scrieri muzicale care favorizează adesea  virtuozitatea solistică; ceea ce este posibil să se ia în considerare faptul că, în momentul s-a crezut ca ar fi o adăugare la părțile reale.
Acest lucru este atât de evineţiat în prima mișcare, în special, într-o execuție care ține seama de caracterul luminos al acestei compoziții, unele măsuri pot fi luate în râs mai mult sau mai puţin de orice interpret dar nicidecum o întreagă secțiune.
Necesitatea de a curăța şi împrospăta executia a constituit un etalon al acestei orchestre ce a interpretat impecabil din punct de vedere ritmic și cu un sunet luminos. Consider că tocmai acest aspect a fost  principala preocupare în timpul repetiţiilor acestui ansamblu, având în vedere că ambianţa generală a gustat din plin acest opus.

Partea mediană nu este deosebit de dificilă în ceea ce privește direcția, cu excepția, poate a arcuirii frazelor instrumentelor individuale la sfârșitul celui de a treilea mișcării care urmează un contrapunct riguros bazat pe asimetrii.
Aici, ca și în Eine Kleine Nachtmusik, tehnica de atac a fiecărie mișcări este considerat ca momentul cheie în care interpreții transpun prin indicaţile dirijorale cât şi prin semnele de agogică şi de dinamică pe care orice versiune interpretativă poate să aibe sensul  dorit de muzică.

Concertone în Do Major pentru două viori şi orchestră de coarde K190 a urmat în interpretarea  celor doi solişti Pierre Amoyal şi Ştefan Tarara.

Stefan Tarara a intrat in atenția publicului român odată cu ediția din 2014 a Concursului George Enescu, când muzicianul a fost declarat câștigătorul secțiunii vioară.  Stefan a început să cânte la doi ani şi jumătate, însă piatra de hotar a drumului său a reprezentat-o întâlnirea cu Sir Yehudi Menuhin, când avea 10 ani. Acesta l-a ascultat şi l-a încredinţat că are pentru ce să meargă mai departe. „Din acel moment, pentru mine a fost clar că vioara este viaţa mea”, mărturisea tânărul violonist.

Puritatea şi dialogul soliştilor au încântat publicul iar versiuena interpretativă a fost una de excepţie.

După o binemeritată pauză, Orchestra de Cameră Bucureşti Ion Voicu a prezentat Simfonia nr 40 în sol minor, K550 a nemuritorului compozitor Amadeus Mozart.

Simfonia nr. 40 in sol minor de Mozart este una din ultimele trei mari simfonii ale lui compozitorului (nr. 39, 40 si 41) care prin continut si tehnica de compozitie reprezinta un nivel superior al simfonismului epocii, prefigurand perioada beethoveniana ce va urma. Compusa in 1788, in forma clasica in patru parti, simfonia a devenit in timp una din favoritele publicului (se spune insa ca la prima prezentare Mozart ar fi parasit sala), fiind frecvent inclusa in programele de concert ale marilor orchestre.