Voyager 1, lansată în 1977, a părăsit heliosfera în 2012. Heliosfera reprezintă bula formată din particule de energie ridicată emise de Soare, aflate în jurul sistemului solar. După ieşirea din heliosferă, Voyager 1 a transmis periodic spre Terra diferitele măsurători pe care le-a realizat asupra mediului interstelar.
Printre aceste date, cercetătorii au descoperit că Voyager 1 a recepţionat şi un semnal foarte discret, ca un „zumzet”, complet diferit de puternicele vibraţii detectate în spaţiu atunci când, spre exemplu, Soarele emite o ejecţie de masă coronară ce agită plasma din spaţiul interstelar.
Acest „zumzet” are o intensitate mică dar durează mult mai mult decât oscilaţiile care se produc după o ejecţie de masă coronară. Conform unui nou studiu, publicat la 10 mai în jurnalul Nature Astronomy, un astfel de zumzet durează cel puţin 3 ani, oferind o bună oportunitate de a studia proprietăţile plasmei interstelare.
„Acum nu mai trebuie să aşteptăm producerea unui fenomen fortuit pentru a face o măsurătoare a densităţii” mediului interstelar, a comentat coordonatoarea acestui studiu, Stella Ocker, astronom la Cornell University. „Acum putem măsura densitatea aproape continuu”, a adăugat ea.
Voyager 1 se află în prezent la aproximativ 153 de unităţi astronomice faţă de Soare. O unitate astronomică este unitatea de măsură pentru calculul distanţelor din interiorul Sistemului Solar şi este egală cu distanţa medie de la Pământ la Soare – aproximativ 150 de milioane de kilometri.
Această sondă, alături de geamăna sa, Voyager 2, au fost concepute iniţial pentru a culege date de pe orbitele giganţilor gazoşi ai Sistemului Solar, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun, profitând de o rară aliniere a acestor planete care le-a permis sondelor să se folosească de gravitaţia fiecărei planete pentru a se propulsa spre următoarea, conform NASA.
În prezent ambele sonde transmit încă date din spaţiul interstelar (Voyager 2 a ieşit din heliosferă în 2018).
Ocker şi colegii ei au examinat datele transmise de Voyager 1 în ultimii 5 ani şi au descoperit acest sunet subtil, ca un bâzâit, emis din spaţiului interstelar. Ei au constatat cu surprindere că aceste vibraţii se produc pe un set redus de frecvenţe spre deosebire de vibraţiile provocate de emisiile de masă coronară.
Cercetătorii sunt de părere că acest sunet de fond este produs de vibraţii ale plasmei din mediul interstelar, dar nu ştiu exact ce ar putea determina aceste vibraţii. Principala lor ipoteză consideră că acest sunet de fundal este produs de pierderea de electroni din cadrul plasmei, din cauza proprietăţilor lor termice de bază.
„Faptul că dispunem de un mod prin care putem măsura densitatea plasmei de-a lungul traiectoriei lui Voyager 1 este foarte folositor, ţinând cont de faptul că dorim să aflăm mai multe despre distribuţia gazelor ionizate din afara Sistemului Solar”, conform lui Ocker. Heliosfera interacţionează cu mediul interstelar, iar felul în care se schimbă structura plasmei poate să ne ofere detalii cu privire la modul în care interacţionează mediul interstelar şi heliosfera, a mai adăugat ea.
„Dorim să aflăm mai multe despre modul în care mediul interstelar interacţionează cu vântul solar, generând această bulă a heliosferei” în jurul Sistemului Solar. „Faptul că Voyager a ieşit din această bulă şi poate măsura în mod continuu densitatea mediului în care se află ne poate spune mai multe despre modul în care plasma se comportă în afara heliosferei şi cum se modifică această bulă în timp”, a adăugat ea.
