De foarte multă vreme nu am mai vizionat o comedie adresată marelui public. Cu o expresie mereu surprinzătoare, cu un tonus revigorant, producția maestrului Nae Caranfil este plină de fantezie şi burlesc.
Această comedie atipică este lipsită de scăpări şi de unele derapaje stridente, cu trimitere directă spre o sferă a unui folclor mundan sau a unui tip de umor mai caustic, de bun-gust.
Cu toate că debutează ceva mai puţin convingător, pe parcurs totul se metamorfozează şi oferă spectatorului buna dispoziție atât de necesară abordării unor subiecte delicate.
În cele din urmă, pot considera că acest film se poate înscrie lejer drept unul din cele mai exuberante din întreaga istorie a filmului românesc.
„6,9 pe scara Richter” se înscrie de asemenea în tradiţia unui cinema popular inteligent, făcut pentru a distra, a seduce şi a transpune publicul într-o lume pronunţat ficţională, de vis.
„6,9 pe scara Richter” este un „musical neobişnuit despre depresie, catastrofe naturale şi problemele vârstei a treia”, potrivit Filmneweurope.com.
Am avut plăcerea și starea propice de a urmări povestea dintre Tony şi Kitty, nişte Orfeu şi Euridice moderni.
Filmul românesc de comedie se poate lăuda cu o asemenea producție de excepție deoarece posedă absolut toate ingredientele comediilor „clasice“ .
Se regăsește cu ușurință întreaga gamă de situații neprevăzute reliefate și de toate tipurile de umor, replici savuroase, inteligente. De fapt, totul gravitează și se desfășoară în alternanța realitate- vis, fiind alimentat de isteria unei catastrofe precum cutremurul, de o nevastă imposibil de geloasă, depresivă şi isterică.
În acest moment se adaugă cumului de încurcături de situaţie și cel datorat unui tată proaspăt regăsit şi care se dovedeşte un amorezat incurabil, un tip de Don Juan trecut de prima tinereţe.
Nu lipsesc deloc nici glumele mai mult sau mai puțin reușite ale unei trupe de actori dintr-un teatru cu aer mai degrabă provincial.De alrfel,momentele muzicale au darul de a intervini și par o prelungire firească a acţiunii .
Demn de remarcat este faptul că pe durata filmului chiar se şi reușește să se teoretizeze într-o succesiune de secvenţe de-a dreptul memorabile.
Ceea ce mi-a plăcut în mod special, pe lângă jocul actorilor este acel amănunt care departajează și lucrează psihicul cu obsesia cutremurului la români, cu o panoplie întreagă de obsesii şi fobii, cu modul de viaţă în general.
„Privirea lui Orfeu“ sau „Infernul” evocat sunt realmente copleșitoare ca stare și construcție psihică .
Fiind un film personal, în care autorul face parte şi se identifică cu această comunitate atent zugrăvită în tuşe si culori dintre cele mai diverse, aliniindu-se trend-ului contemporan,cu subtilitate și rafinament se renunță la descrieri,la evocări și se pune accentul pe fapte,oameni și întâmplări.
Regizorul Nae Caranfil găsește acea prospeţime din acel debut al său din „E pericoloso sporgersi“. Se implică chiar emoțional asemeni unui mic demiurg care veghează la o răsturnare perpetuă de situații.
Maeatrul Nae Caranfil a fost mereu şi un regizor de actori şi prilejuieşte şi acum câteva creaţii, unor excelenți interpreţi precum Laurenţiu Bănescu, Maria Obretin sau Teodor Corba.
O consider mai mult decât simpla poveste a unui actor tânăr distribuit într-o piesă-musical. Viaţa lui reală însă se desfășoară tunultos între capriciile unui tată mincinos în postură de Don Juan, regăsit după ani de zile cât şi a unei neveste geloase şi depresive.
Actorul este fără doar și poate un naiv, un inocent incurabil.
În ritm de jazz, ca la Hollywood, planul real și imaginar se împletesc extrem de reușit.
Vă recomand să mergeți la cinema și să vă bucurați de această producție.
Una dintre replicile filmului este memorabilă și ilustrează esența: ”În viaţa reală nu se apucă omul chiar aşa să cânte şi să danseze.”
Sursa foto : https:// google.com
Cronică realizată de către Prof.Dr.Daniel Mihai CNA Regina Maria Constanţa, redactor șef al ziarului Criteriul Național
