Scriu un roman despre ratați! Mă simt foarte încântat de mine însumi; nevastă-mea mai puțin, ba chiar deloc: „Scrii tu despre ratați! Mă scuzi, maestre! Gunoiul l-ai dus? Cartofii i-ai curățat? Copilul ăla și-a făcut temele? Rufele le-ai întins? Ia uite la el… scrie despre ratați! Păi de ratați ne arde nouă?”. Ce să zic? Duc gunoiul.
Mihai BuzeaFoto: Arhiva personala
Am citit de curând o carte ce mi-a picat în mână printr-un complex cu totul special de împrejurări (viața!) și ce mi-am zis? Ia să mai stârnesc niște pasiuni tembele printre români – adică printre românii bătrâni, uitați de Dumnezeu pe pământ, că tinerii au alte treburi. „Cum l-a împușcat Iorga pe Iorga”, așa se numește cartea*, și nu e nimic romantic sau beletristic într-însa, este o biată carte pentru istorici, pentru șoarecii de bibliotecă (sau, mai exact, „de arhivă”). No offence, Petre Opriș! (parcă văd ce-mi răspunde: Not taken). Ceva, însă, m-a râcâit. Mă râcâie și-acum.
E vorba despre statutul social al ucigașilor. Au fost două echipe de asasini**: cei care l-au omorât pe Madgearu (pe la spate, gloanțe-n ceafă – le-a fost frică să-l privească-n ochi!) și cei care l-au împușcat pe Iorga (din față, prinseseră curaj și gustul uciganiei). Cartea este complet concentrată pe aceste două crime, ale căror făptuitori nu au fost nici prinși, nici judecați vreodată***, dar eu nu. Prea puțin, adică, mă interesează adevărul istoric (admit că în acest caz anume, adevărul este uimitor de greu de descâlcit), ci concluzia, cum să-i spun, profesională: erau ratați.
Las deoparte faptul că cele două asasinate au fost absolut gratuite (nici șefii Legiunii, nici „camarazii” nu au știut de ideea asasinilor, cu atât mai puțin de modul de acțiune: a fost vorba, ca să zic așa, de „inițiative personale”! Așa fac și eu când mă duc la Carrefour: ea îmi trece pe listă pâine, lapte, iaurt, castraveți și roșii, iar eu mă întorc triumfător acasă cu sardine, ciocolată, baghete, andive și bere! „Iar ai avut, maniacule”, zice ea, „inițiative personale?!”), ca să mă concentrez pe ceea ce mă interesează: statutul social al criminalilor. Cu excepția șoferului Ștefan Iacobuță (zis „Fănică”), toți ceilalți asasini erau intelectuali. Acest detaliu (despre care habar n-aveam, ca despre toate amănuntele scrupulos consemnate de autor și documentate cu procese-verbale din arhive, în general ale Securității comuniste, dar nu numai: unele documente sunt întocmite de poliția regimului Antonescu), m-a impresionat foarte mult și mi-a dat de gândit.
Mai mult decât atât: acești asasini cu studii superioare – și încă studii serioase, cum se făceau pe vremea burghezo-moșierimii – au confirmat. Pur și simplu. Viețile lor ulterioare (crimelor) au fost vieți frumoase și împlinite: au stat prin lagărele din Germania, da, dar apoi au ieșit, au muncit, s-au îmbogățit, și-au făcut firme, afaceri, familii, copii, au colaborat – normal! – cu Securitatea și au murit la adânci bătrâneți, proprietari de mici imperii, respectați și regretați, stâlpi ai comunității. Până și Ștefan („Fanny”) Cojocaru, singurul fraier care s-a întors din Germania în România după război, a devenit doctor în economie (!) cu lucrarea „Formarea capitalului în România” (1947); chiar dacă a stat și la pușcărie, așa în treacăt, a murit și el liniștit în patul lui, după ce, în 1972, își măritase fiica în mod imperial, la Hotelul Intercontinental din București, în cadrul unei nunți fastuoase, cu peste 100 de invitați (sper, dragi cititori ai platformei, că încă aveți destule amintiri despre comunism ca să înțelegeți pe deplin ce înseamnă toate astea!).
Cu alte cuvinte, ucigașii celor doi profesori nu erau nici pe departe niște imbecili, niște bestii fără creier, niște fiare însetate de sânge (deși „fiare însetate de sânge” chiar au fost, cel puțin până și-au dat seama ce-au făcut – din carte rezultă că și-ar fi dat seama, după un timp, dar nu bag mâna-n foc c-am priceput eu bine). Atunci, ce erau? Păi… iată răspunsul meu: erau niște ratați. La vârstele și la studiile lor, ar fi trebuit să fie funcționari superiori în aparatul de stat – sau măcar sinecuriști, la o adică – dar ei erau nimic. Nimenendrum, cum spun ardelenii. Rataseră trenul carierei (lucru pentru care, evident, îi învinovățeau pe alții, în primul rând pe victimele lor), rămăseseră fiii ploii, se agățaseră de Legiune, în speranța că. Dar Legiunea era plină de d-ăștia (de fapt, d-ăștia ca ei erau Legiunea). Și-atunci le-a venit ideea crimelor („inițiativa personală”), ca să se remarce. S-au remarcat, nimic de zis: Horia Sima a scăpat de ei ca de niște măsele stricate, așa c-au ajuns în lagărul de la Buchenwald (ceea ce, în mod ciudat, le-a priit. Au supraviețuit).
Revin la romanul meu cu ratați: sunt, oare, toți ratații niște criminali in spe? Sau de fapt este exact pe dos, și anume: criminalii sunt oameni care ar fi putut fi ceva, și-ar fi putut croi un destin, dar și l-au ratat? N-am un răspuns la această întrebare.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
