Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat.
Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr., chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe soții și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei o educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era grecoaică din Epir. După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el a început să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat. Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întamplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lânga educația spartană, și i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoaștințe din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.
Circulă și în prezent legenda conform căreia micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră, de proveniență grecească ce fiind vândut regelui de către un comerciant, nu l-au putut călări nici cei mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși. Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui Filip). Și numai pentru că ei nu știu să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său să tragă de frâiele calului și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre soare și l-a putut încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie de creștere thesaliană, Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era mai mare în comparație cu ceilalți contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru.
Confom istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape feminină, și fiind exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și era dur cu toți cei din jurul său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui rămase până astăzi confirmă acest lucru.
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără îndoială, a contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat și nu a răspuns la toate comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut și o latură mai calmă, perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și a fost un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat capacitatea de-a comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în contrast cu lipsa lui de control de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit și pasionat atât de arte și științe. Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a avut o mare carismă și o forță de personalitate, caracteristici care l-au făcut un mare lider.
Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să mențină Imperiul după moartea lui – doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a inceput să prezinte semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare, împreună cu propriul său sentiment inefabil al destinului și lingușirea tovarășilor săi, pot fi combinate cu iluziile sale de grandoare care sunt ușor vizibile în testamentul său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze. Mama sa, Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de oracolul lui Amun de la Siwa. El a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au respins. Cu toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles dificultățile de a guverna asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său megalomanic ar fi fost pur și simplu o încercare practică de a consolida statul său și de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori, seara, organiza împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate cu partide de homosexualitate. Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre supușii lui, a băut trei litri de vin de stafide, foarte tare, și trei zile mai târziu a murit. Alexandru a vrut să depășească recordul și a băut patru litri. A două zi l-a cuprins o febră foarte puternică și la puțin timp a intrat în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a murit lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi.
Ar fi nedrept şi de neconceput să considerăm toate împlinirile lui fără să-l însoţim de fabulosul cal pe care l-a încălecat în marile lui bătălii. Calul se numea Bucefal, ceea ce însemna „cap de oaie“ şi se referea la fruntea largă şi la profilul uşor concave caracteristice sângelui oriental cât şi unei culori thesaliene.
Descris ca fiind cea mai bună linie de creştere thesaliană, Bucefal avea roba neagră şi o stea albă în frunte şi era mai mare în comparaţie cu ceilalţi contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru. Tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Ch. pentru o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât nimeni nu-l putea încaleca. Dar, Alexandru, care la 12 ani îşi terminase deja serviciul activ de armată a spus că-l va încaleca. Văzând că Bucefal se sperie atât de umbră să cât şi de oamenii care încercau să-l îmblânzească, Alexandru l-a întors cu faţa spre soare şi s-a aruncat pe spatele lui.Alexandru l-a încălecat pe Bucefal pentru ultima dată în 327 î.Ch. când l-a învins pe regele indian Porus. Bucefal avea 30 de ani şi la sfârşitul zilei a murit din cauza rănilor. A fost înmormântat cu onoruri militare, iar în acel loc Alexandru a fondat cetatea Bucefalia.
Realizările și domnia lui Alexandru cel Mare sunt prevestite și menționate în Biblie, în special în Cartea lui Daniel și Cartea Macabeilor.
Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei și conducătorul unui imperiu enorm, care se întindea de la marginea Chinei, până în Egipt și Europa, a murit pe 10 iunie 323 î.Hr., la vârsta de 32 de ani, din cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost otrăvit (conform altora).
Misterul morții celui mai mare cuceritor al antichității nu a fost nici acum dezlegat. Se spune că a murit la puțin timp de la pierderea prietenului său drag din copilarie, Hefaiston (care a murit de febră tifoidă, ce a contactat-o în campania din India). La sfârșitul lunii mai, Alexandru cel Mare ținea un mare ospăț și orgie la Medius, unul dintre efebiții săi favoriți, pe 3 iunie. După ce băuse vin din cupa de 12 litri a lui Hercule, a strigat de durere și s-a prăbușit și a fost curpins de febră. Cu câteva zile înainte, navigând pe Eufrat, își pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un vâslaș a sărit după ea în apă și, ca să înoate mai ușor înapoi, și-a pus diadema pe cap. Gestul a fost interpretat ca un semn rău, care prevestea că imperiul avea să-și schimbe stăpânul.
Starea regelui s-a înrăutățit rapid. Pe 10 iunie își pierdu cunoștința. Timp de 10 zile s-a aflat în agonie la pat, înconjurat de generalii săi care doreau să afle care dintre ei va fi numit moștenitorul marelui Imperiu ce se întindea din Grecia spre India. Alexandru cel Mare suferea de febră cu temperatură ridicată, avea stări de vomă, regurgita sânge, suferea de friguri, ochii erau înroșiți, avea dureri abdominale acute, dureri de spate, momente de delir și, în final, paralizie. Când mama lui Darius a văzut starea gravă în care se afla regele s-a întors către un perete și a murit prin înfometare. Doctorii făceau tot ce puteau ca să-l salveze. Însă a fost în zadar. În seara zilei de 13 iunie, inima a încetat să-i mai bată.
Ca întotdeauna în cazul morții subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar fi fost plănuită de Antipater, locotenentul lui Alexandru, și înfăptuită de fiul acestuia, Iolaus, care era paharnicul regelui. Băutura mortală ar fi fost apa înghețată luată din izvorul rîului Styx, din Arcadia. Apa era pusă într-o copită de măgar, de cal sau catâr, căci orice alt vas din lut, fier sau bronz ar fi crăpat din pricina răcelii și acidității apei. Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată de mama lui Alexandru, Olimpia, i-a oferit bătrânei regine, veșnic pusă pe represalii, un motiv de răzbunare.
Dar adevărul pare să fi fost altul. Clima caldă a Babilonului în pragul verii, mlaștinile care înconjurau orașul, țînțarii: existau toate condițiile îmbolnăvirii de malarie. Alexandru delira deja când unul dintre generalii săi i-a pus întrebarea decisivă: cui îi lăsa imperiul? „Celui mai bun/puternic/vrednic/demn“, ar fi răspuns el. După alții, răspunsul ar fi fost: „Celui mai puternic“ sau: „Celui mai vrednic“, și, scoțându-și inelul, l-a pus pe degetul lui Perdiccas. Se poate bănui cine a născocit acest scenariu. Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că, începând cu 10 iunie, bolnavul, foarte slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au fost atribuite. Este însă o tactică bine știută că, în scopuri politice și pentru a influența opinia publică, să li se atribuie postum suveranilor aflați pe patul morții tot felul de cuvinte. Sunt controverse legate de ultimele sale cuvinte, având dublă semnificație: „lui Caterus” (Krater’oi) sau celui mai puternic (Krat’eroi).
În prezent există un număr mare de legende folclorice și tradiționale despre marele cuceritor al antichității. Se povestește că a fost fiul ultimului faraon al Egiptului și că în copilărie, Filip l-a aruncat la lei și că l-ar fi aruncat accidental pe un astronom egiptean într-o groapa. Se spune că a cucerit Roma și Cartagina. Ar fi întâlnit giganți, oameni fără cap, cu șase picioare și șase brațe, pitici, oameni-maimuță și oameni galbeni în India. A fost înghițit de un pește uriaș și scuipat afara. A călătorit în ținuturi întunecate unde Soarele nu răsărea niciodată. Ar fi explorat Munții Himalaya. Că a zburat pe spatele unei păsări imense și că s-a întâlnit cu amazoanele. Acesta ar fi descoperit și fântâna tinereții.
Atât de divinizat a fost Alexandru cel Mare pentru realizările sale, încât europenii și oamenii din Orientul Mijlociu erau încântați și extaziați de inventarea și istorisirea acestor legende. Alexandru cel Mare era de asemenea, standardul cu care voiau să se măsoare alți cuceritori precum: Iulius Cezar care a căzut plângând când i-a vizitat o statuie de-a sa și când a citit fragmentul care descria moartea mentorului său, spunând că nu a realizat nimic față de Alexandru care la vârsta lui tânară, cucerise Persia; împaratul Caracalla l-a admirat și el;Hanibal, care i-a studiat tacticile pentru a invada Roma, a căror strategii sunt considerate de valoroase în armata americană de azi. Ultima regină elenistică a Egiptului Ptolemeic, Cleopatra, se considera a fi urmașa acestuia, fiind de sânge grecesc. Sultanii din evul mediu, ca Mahomed al II-lea sau Soliman I au încercat să extindă Imperiul Otoman până la aceleași dimensiuni ale Imperiului lui Alexandru. Influența lui a continuat și în epoca modernă- împaratul francez Napoleon I și-a decorat dormitorul cu un portret de-al său, iar Adolf Hitler tot menționa în discursurile sale despre expasiunea estica a Germaniei naziste, asemănând Rusia cu Imperiul Persiei și Germania cu Imperiul Macedonean. Așa cum și Alexandru a năzuit să devină asemeni lui Ahile, toți comandanții militari și-au dorit să-l depășească. Niciun alt lider militar ca el, nici măcar Ginghis Han, n-au reușit să cucerească teritorii atât de vaste într-un timp atât de scurt (12 ani), fără sa fie înlăturat de la putere sau să sfârșească în umilința.
Niciun alt lider occidental nu a mai reușit să cucereasca într-un timp atât de scurt Persia (sau Iranul de azi) datorita reliefului muntos, greu de traversat. Alexandru cel Mare n-a pierdut nicio bătălie. Deși în perioada imediat după moartea sa au urmat numai războaie dintre generalii săi, s-a născut o noua cultură – Elenismul în care, datorită lui, cultura a progresat. Cultura greacă a influențat până și arta budista datorită intervenției militare din India. Alexandru dorea să puna bazele unui Imperiu Euroasiatic care să îmbine cultura greacă cu cea orientală. N-a reusit în totalitate, însa în schimb, a pus bazele la ceea ce numim noi în prezent- globalizare.
Așa cum a murit în plină glorie, Alexandru cel Mare va rămâne pentru totdeauna un mare comandant tânăr al antichității.
Alexandru cel Mare a rămas în istorie pentru nenumăratele fapte de arme. Puţini ştiu că el este, în acelaşi timp, inventatorul unei metode eficace de spionaj.
Pentru a se convinge care dintre soldaţi îi este loial şi care nu, el şi-a încurajat oamenii să scrie familiilor. Apoi, a interceptat toate scrisorile şi le-a citit pentru a vedea ce părere au oamenii despre el!
