Articol scris de Claudia Andreea Corbu
Rima din titlu este de prisos. Este dură, dar umanitatea tinde să uite ușor evenimentele de impact. Acum 1 an de zile, în Franța avea loc una dintre cele mai dureroase tragedii – atentatul de la Charlie Hebdo. Acel hashtag care a circulat pe 7 continente, #JeSuisCharlie, și-a pierdut din importanță în timp, fiind aruncat într-o cutie pline de solidaritate la alte evenimente.
Omul este alături de orice chestie de impact – efectul de turmă se regăsește ușor, apoi se pierde în mulțime, revenind la cotidian. Ceea ce este un lucru normal. Dar ce se întâmplă cu acei oameni care nu uită? Rudele, prietenii, cunoștințele nu au cum să uite. Toți îi făceau ipocriți pe români cum scriau #JeSuisCharlie pe Facebook, iar apoi la #Colectiv toți au uitat de ipocrizie, până la următorul atentat din Franța, unde românul ca român s-a trezit să spună că Franța nu și-a pus drapelul României la poza de profil de pe Facebook, deci noi de ce să facem asta? Pentru că suntem oameni, impertinentule. Dincolo de problemele de imagine pe care le are România odată cu valul de minorități aflat pe continentul european.
Nu este penibil să fii alături de cineva în momentele grele, nu este ipocrit să aprinzi o lumânare, nu este de prisos să îți aduci aminte. Așa că vă aduc aminte de cine a murit acum un an la Charlie Hebdo:
- Elsa Cayat,
- Jean Cabut,”Cabu”
- Stéfane Charbonnier,”Chrab”
- Philippe Honoré, ”Honoré”
- Bernard Verlhac, ”Tignous”
- Georges Wolinski, ”Wolinski”
- Bernard Maris ”Oncle Maris”
- Mustapha Ourad,
- Michel Renaud,
- Frédéric Boisseau,
- Franck Brinsolaro,
- Ahmed Merabet.
Sursa foto http://i2.cdn.turner.com/
Redacţia ziarului Criteriul Naţional mulţumeşte autoarei acestui document!
