Până acum o săptămână părea că Benjamin Netanyahu are o șansă bună de a infirma zicala „toate carierele politice se sfârșesc prin eșec”. Controlul său asupra puterii slăbea. Dar chiar și dacă și-ar fi pierdut funcția, Netanyahu tot ar fi părăsit politica în calitate de cel mai longeviv premier israelian din istorie – și unul dintre cei care au influențat cel mai puternic soarta țării.
Netanyahu a realizat anul trecut o premieră istorică în relațiile statului evreiesc cu lumea arabă. Acordurile Abraham au normalizat relațiile dintre Israel și Emiratele Arabe Unite și Bahrein. Sub Netanyahu Israelul a trăit în pace, a prosperat și a ieșit din izolarea internațională. Lupta îndelungată și adesea sângeroasă cu palestinienii dispăruse de pe prima pagină a ziarelor. Un program de vaccinare anti-Covid-19 care a dat clasă întregii lumi a îmbunătățit și mai mult imaginea țării. Rămăsese doar chestiunea minoră a evitării unei condamnări în procesul său de corupție, posibil o condamnare la închisoare – și imaginea lui pentru posteritate ar fi fost în siguranță.
Însă în decursul săptămânii trecute planul lui Netanyahu pentru a asigura viitorul Israelului s-a prăbușit. Speranța premierului israelian că chestiunea palestiniană fusese trecută în siguranță pe line moartă s-a dovedit a fi o amăgire. O dispută începută la Ierusalim cu ciocniri între poliția israeliană și protestatari musulmani a escaladat – cu rachete lansate asupra orașelor israeliene, Israelul bombardând Gaza și ciocniri între arabi și evrei izbucnind pe tot cuprinsul Israelului.
Încurajat de administrația Trump, guvernul Netanyahu a urmat o strategie numită de unii „exterior-interior”. Ea se baza pe ideea că Israelul ar trebui să caute să încheie acorduri în străinătate, și mai cu seamă cu lumea arabă, pentru a ajunge să-și soluționeze conflictul cu palestinienii. E o inversare a abordării mai tradiționale „interior-exterior”, a conflictului – conform căreia Israelul ar trebui mai întâi să ajungă la o înțelegere cu palestinienii; numai apoi s-ar fi putut el aștepta să obțină o pace durabilă și acceptare din partea comunității internaționale.
Semnarea Acordurilor Abraham a fost prezentată drept probă că strategia exterior-interior funcționează. Israelul spera că Arabia Saudită, cel mai puternic stat din lumea arabă, va fi următoarea țară cu care va stabili relații diplomatice.
Cât despre palestinieni, speranța trufașă a cercului lui Netanyahu era că, văduviți acum de susținerea lumii arabe și a comunității internaționale, ei își vor pierde voința de a rezista.
Activiștii pentru drepturile omului ar fi continuat să le susțină cauza, însă lumea în general ar fi trecut mai departe, permițându-i Israelului să-și impună proprii termeni unei populații palestiniene slăbite și dispersate. Unii israelieni speculau că palestinienii ar putea sfârși precum tibetanii – un popor ale cărui aspirații naționale par tot mai deznădăjduite și mai uitate.
Ploaia de rachete din Gaza care s-a abătut asupra orașelor israeliene a produs pagube grave nu numai proprietăților și cetățenilor, ci și acelei strategii. Speranța că politicile lui Netanyahu au făcut irelevantă chestiunea palestiniană pare acum absurdă. Condamnarea internațională a acțiunilor Israelului s-a revigorat, alimentată de uciderea civililor din Gaza, printre care și numeroși copii. Noi succese diplomatice israeliene par acum improbabile.
Cel mai grav aspect dintre toate este acela că ciocnirile brutale dintre evrei și arabii israelieni – 20% din populația țării – au adus conflictul chiar în interiorul granițelor Israelului, stârnind discuții despre un război civil.
În ultimii ani mulți politicieni israelieni ajunseseră să spere și să creadă că arabii care trăiesc în Israel nu se mai identifică atât de puternic cu cauza palestiniană. Însă actuala criză a revigorat sentimentul de unitate între palestinienii din Gaza, Cisiordania și Israel. Ideea că problema palestiniană poate fi izolată, rămânând în siguranță departe de ochii lumii, nu mai este acum credibilă. Din contră, e posibil ca strategia lui Netanyahu să fi mărit pericolul pentru țară – prin deschiderea involuntară a unui nou front, chiar pe teritoriul Israelului. Acel pericol va persista, chiar și după ce snopirea Gazei se va fi încheiat.
Marele defect al strategiei exterior-interior a fost supoziția că disperarea palestiniană va duce în cele din urmă la conformare. În realitate, tupeul tot mai mare al extremei drepte israeliene – care e hotărâtă să meargă înainte cu noi anexări de proprietăți și teritorii palestiniene – a asigurat scânteia necesară izbucnirii celei mai noi conflagrații. Extrema dreaptă a fost ea însăși curtată și legitimată de Netanyahu, în încercarea lui de a-și găsi aliați pentru a se putea agăța de putere.
În ce-l privește pe Netanyahu, actuala criză îi aduce și un beneficiu semnificativ. După a patra rundă consecutivă de alegeri neconcludente, opozanții lui erau pe punctul de a forma în sfârșit o coaliție de guvernare care l-ar fi eliminat de la putere. Respectivele negocieri au fost acum suspendate – astfel că Netanyahu pare că va rămâne în continuare premier.
Un efort de succes de a se agăța de putere – și de a fenta dosarele de corupție în care e inculpat – ar demonstra că Netanyahu continuă să fie un maestru tactician al politicii. Însă explozia de violență de săptămâna trecută i-a subminat grav pretenția de a fi și om de stat.
Susținătorii săi se lăudau că strategia lui diplomatică a oferit o cale de ieșire din conflictul israeliano-palestinian – una care nici măcar nu necesita concesii dureroase către palestinieni sub formă de teritorii și drepturi. Însă calea de ieșire din conflict a lui Netanyahu pare acum a fi o periculoasă fundătură.
