Apoi, la sfârșitul săptămânii, miniștrii ruși care au participat la reuniunea OPEC de la Viena au acceptat o nouă reducere a producției rusești, ca parte a încercării cartelului de a stabiliza prețurile. Continuarea cooperării înseamnă că Rusia – care ducea de decenii o politică petrolieră înverșunat de independentă – este acum efectiv al 15-lea stat membru al OPEC.
Rusia rămâne un jucător mare pe piața internațională a energiei – în 2018 a fost exportator net cu peste 9 milioane de barili de petrol pe zi și cu aproape 250 de miliarde de metri cubi de gaze. Dar a constatat că se află pe o piață cu oferta mai mare decât cererea, piață pe care nu o poate controla.
Luna aceasta Vladimir Putin aniversează 20 de ani de la începutul primului său mandat de președinte, iar aceste două decenii au fost pentru sectorul energetic o perioadă de succes, după o recesiune a industriei petroliere în anii ’90. Însă vremurile bune au făcut Rusia chiar și mai dependentă de veniturile din petrol și gaze și, prin urmare, mai vulnerabilă la evoluțiile de pe piața globală. Nu a devenit o „superputere energetică”, așa cum preziceau unii, ci mai degrabă un membru adjunct al cartelului OPEC aflat în dificultate.
Primul mare succes l-a reprezentat creșterea producției și a exporturilor. Producția a urcat de la 6 milioane de barili pe zi în 1999 la 11 milioane anul trecut, iar cea de gaze de la 52 de miliarde de metri cubi pe zi la 65 de miliarde. În ambele cazuri au crescut și exporturile – iar vânzările de petrol ar fi fost și mai mari dacă n-ar fi existat sistemul de cote al OPEC, la care Rusia participă cu reticență. Creșterea a fost construită pe o deschidere strategică pentru investiții internaționale încurajată de oligarhii care dețin resursele țării, după ce au cumpărat active de stat considerabile la preț redus în anii de dinaintea venirii la putere a dlui Putin. Companiile rusești Rosneft, Lukoil și Gazprom au fost consolidate pentru a deveni jucători reali în industria internațională.
Pentru investitorii din țară, relația cu Rusia nu a fost niciodată ușoară și numai câțiva, în frunte cu British Petroleum, au prosperat și au reușit să se mențină pe poziție în ciuda problemelor politice. Dl Putin a rezistat tentației de renaționalizare chiar și atunci când tensiunile cu guvernele occidentale au fost la cote maxime. În prezent, în ciuda sancțiunilor impuse de Europa și SUA, multe companii internaționale văd Rusia ca pe o potențială zonă de investiții din cauza enormei ei baze de resurse încă neexploatate.
Comparativ cu Orientul Mijlociu, Rusia e un loc sigur pentru a face afaceri – fiindcă, dacă firmele au nevoie de resurse, și Rusia are nevoie de tehnologia lor și de veniturile de la ele. A doua mare poveste de succes a Rusiei a fost Rosatom, compania nucleară de stat care continuă să construiască reactoare civile și are contracte de construcție în mai multe țări, printre care China, Egipt, Ungaria și Iran. Reactoarele VVER ale companiei ar fi putut câștiga o proporție semnificativă a pieței europene, oferind alternative credibile la preț redus pentru programul problematic EPR al EDF (Électricité de France), însă în mai toată Uniunea acordurile cu Moscova, mai ales într-o chestiune atât de delicată precum energia nucleară, sunt inacceptabile din punct de vedere politic.
Creșterea exporturilor de petrol și gaze a adus venituri substanțiale în deceniile în care dl Putin a fost la putere. Însă bogăția astfel generată nu a fost folosită optim, iar economia nu a fost diversificată. Petrolul și gazele încă mai reprezintă 60% din exporturi și asigură jumătate din întregul buget federal. Pe baza oricărei definiții serioase, Rusia este o petro-economie și, aspect împărtășit cu multe alte asemenea economii, o mare parte a avuției generate de sector și-a croit drum până în băncile occidentale ori a fost investită în proprietăți imobiliare la Londra.
Atunci când prețurile petrolului și gazelor scad, cum au făcut-o în ultimii cinci ani, aparenta putere de a fi unul dintre furnizorii esențiali ai lumii a devenit un semn de slăbiciune.
Rusia este un exemplu de primă mână în ce privește transferul puterii pe piața energiei de la producători la cumpărători. Povestea lui Nord Stream 2, gazoductul nou de sub Marea Baltică înspre Germania, e determinată de dorința Moscovei de a-și asigura o cotă și mai mare pe piața europeană a gazelor. Însă piața s-a contractat cu peste 10% în ultimul deceniu și e probabil să se micșoreze și mai mult pe măsură ce politicile climatice vor accelera adoptarea surselor regenerabile. Lucru care explică reorientarea către est. Pentru Moscova altă alternativă nu există.
„Puterea Siberiei” care transportă gaze pe piața chineză va mări exporturile, însă va face Rusia vulnerabilă la fluctuațiile relației sale politice cu Beijingul. Atât în termeni de preț cât și de volum al gazelor tranzacționate, China, care are numeroase surse alternative de aprovizionare în Asia și Orientul Mijlociu, e cea care face cărțile.
La fel ca toate celelalte petro-economii, Rusia este prizoniera unor circumstanțe aflate dincolo de controlul ei și extrem de expusă la orice nouă scădere a prețurilor globale la energie.
