Criteriul National

 Celebrii fraţi Capucon, Renaud şi Gautier au interpretat dublul concert în la minor pentru vioară şi violoncel de Brahms, alături de Orchestra Simfonică din Londra dirijată de Ion Marin.În partea a doua a concertului figurează Simfonia a V a de Mahler!

Cel de al doilea concert al acestei prestigioase orchestre simfonice  a prilejuiit întâlnirea cu doi artişti excepţionali. Renud Capucon este unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai violonisticii franceze contemporane. Câteva premii i au consolidat cariera , iar în domeniul solistic şi cameral colaborează cu nume vestite ale vieţii muyicale actuale.Performează pe un superb Guarneri Panette ( 1737) care i-a aparţinut lui Isaac Stern. Gautier Capucon este un violoncelist remarcabil unanim recunoscut. Concertează permanent cu cele mai mari orchestre ale lumii.

Continuând tradiţia concertelor baroce pentru două sau mai multe instrumente soliste în diferite combinaţii timbrale,Brahms scrie acest opus respectând caracteristicile concerto ului grosso axat pe dialogul instrumentelor solistice şi grupul orchestral, tutti.Se aseamănă  ca virtuozitate şi independenţa instrumentelor soliste cu TRriplul concert pentru vioară, violoncel şi pian de Beethoven.

Dublul Concert de Brahms op 102 în la minor a fost o revelaţie în interpretarea acestor versatili instrumentişti.A constituit o strîlucitoare pagină solistică şi o perfectă colaborare realizată între cei doi fraţi ţi acest legendar ansamblu londonez.Acest concert este legat de povestea reconcilierii cu violonistul Josph Joachim. Structura poartă şi ea un atribut ca fiind ieşită din tipare, îndeosebi partea întâi care începe cu o amplă cadenâă, lucru cu totul neobişnuit.

Simbioza ţi perfecta coordonare tehnică au constituit alte motive de atractivitate în cadrul prestaţiei celor doi fraţi.

Parte a II a a ilustrat o superbă pagină romantică,plină de farmec şi inspiraţie de a dreptul neconvenţional.Dialogul vocilor, de un autentic lirism în care se va realiza acea comuniune în acest Andante vor releva calităţi de conducere ale frazelor.

În momentul în care cei doi vor ataca cea de a treia parte , una alertă quasi bachiană, cu acel motiv amplu ce va fi prelucrat dar şi preluat de către tot aparatul orchestral.Exuberanţa pe care o degajă exprimă profunyimea celor două entităâi regăsite în acelaşi plan, pe poziţii solistice.

După o binemeritată pauză, London Symphony Orchestra a prezentat într o versiune plină de sens cea de a cincea simfonie aparţinând lui Gustav Mahler.Aceasta evocă un episod sau un eveniment de viaţă ce se priectează în registre diferite , pornind de la tragismul asumat provenind de la acel morebid do diey minor, trecând printr o tristeţe explicabilă ca stare ce se va reverbera în alte tonalităâi minore pentru a încheia acest sinusoidal drum pentru a încheia triumfător într o luminoasă tonalitate de Si bemol major.

Partea a doua va aduce o autentică imagine revoluţionară, reacţionară. Acea încrâncenare se va amplifica iar instrumentele de alamă vor avea rolul de a explica şi comenta toată această frământare, această angoasă atât de bine reliefată.

Semnalele trompetei soliste din prima parte sunt deja o amintire şi totuţi acel motiv va străbte , asemeni unui personaj episodic cele trei părâi epice, eroice ţi în acelaţi timp cu multe episoade lirice.Pe finalul celei de a treia părţi, tocmai această temă dimpreună cu alte idei creative, de largă inspiraţie vor fi reiterate într o formă ăn care cele trei planuri se juxtapun sau se întrepătrund, în funcţie de efectele sonore şi imaginile muzicale prezente.

În cea de a patra parte , caracterul se va schimba într unul victorios, triumfal. Însă, toate acestea vor surveni după splendidul Adagietto, una dintre cele mai lirice şi mai pline de sensuri, de bogăţii armonice scrisă vreodată în perioada post romantică.

Ştiinţa puneri în valoare a timbrurilor, a combinaţiilor diferitelor instrumente, unitatea contrarilor cât mai ales forma deconstructivă cu care Mahler opereayă da capo al fine în această splendidă simfonie vor crea un final al acestui Rondo, in care fuga şi coralul vor conferi o iamgine maiestuoasă ce vor d la o parte riturile halucinante din mişcările anterioare şi toodată vor atenua toate ezitările şi angoasele, dând libertate de expresie armoniei supreme.

Cu acest splendid opus, celebra orchestră londoneză şi a luat adio de la cea de a XXII a ediţie a Festivalului George Enescu, fiind aclamată la scenă deschisş , atît ea cât mai ales maestrul Ion Marin, un urmaş spiritual al celebrului şi regretatului Marin Constantin.