ATENȚIE!!!
ACEST DOCUMENT SE ADRESEAZĂ EXCLUSIV TUTUROR CELOR CE POT GÂNDI RAȚIONAL ȘI POT FACE CONEXIUNI! TONUL ACESTUI DOCUMENT SE DOREȘTE A FI UNUL CONFESIV, SENTIMENTAL DAR ȘI MILITANT!
Acum șase zile am scris un articol ce a apărut mai întâi în revista de specialitate No14PlusMinus ce „trata” problema postmodernismului muzical sub toate aspectele sale, oarecum atât de disparate dar atât de interesante, prin experiența și acumularea avută pe parcursul studiiilor mele doctorale!
Fiind oarecum provocat și luat în „dezbatere” de un așa-zis „specialist” în stilistică, un așa zis scriitor în devenire, acest document îl dedic cu toată pasiunea și toată considerația vis a vis de luarea domniei sale „de poziții”!
Bineînțeles, exclusivitatea aceasta nu i se rezerva în totalitate! Articolul este conceput într-asemenea manieră încât se dorește a fi interpretat într-un stil lejer, jurnalistic!
Dar, pentru justețe aș dori să v-aduc aminte cam ceea ce înseamnă noțiunea de post-modernism!
Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de teorie critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depăşesc sau sânt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). În viziunea lui Jean-François Lyotard, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple.
Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernităţii. Postmodernitatea include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii.
Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri aprinse, deseori între tabere partizane, există tot atâtea definiţii ale curentului câţi teoreticieni se manifestă…
Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de o anume „particularitate” a acestei pseudo-etichete. Consider, ca fiind asemeni unei „mode”, plin de justețe ,fenomenul acesta , indiferent de „caracterizări” sau aspre critici, chiar dacă cineva i-ar mai formula o definiţie, un filosof postmodern ar putea să o „demoleze” şi pe aceea.
Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu ultimele „zbateri” ale mişcării dadaismului, care propunea colajului şi accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, care plasa centralitatea naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii. Cu toate acestea abia la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară cu o anumita ritmicitate , pregnante…
Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare.
Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.
Postmodernismul este folosit şi în sens foarte larg desemnând cam aproximativ toate curentele de gândire de la sfârşitul secolului XX, dar şi realităţile sociale şi filosofice ale perioadei.Teoria a căpătat putere şi a ocupat spaţiul academic francez. În 1979 Jean-François Lyotard a scris o operă scurtă, dar foarte influentă, Condiţia postmodernă un raport asupra cunoaşterii detotalizante. (versiunea în limba română de Ciprian Mihali, Editura Babel, 1993).
Acolo unde moderniştii au sperat să scoată la lumină „adevarurile ultime” sau fundamentele artei, postmodernismul încearcă să le detroneze, să îmbrăţişeze diversitatea şi contradicţia.
O abordare postmodernă a artei respinge distincţia dintre arta asa-zis „joasă” sau cea …”înaltă”.
Curentul acesta respinge de asemenea graniţele rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme. Parţial datorită acestei respingeri se remarca promovarea parodiei,a ironiei, a „scrisului jucăuş” pe care unii teoreticieni o denumesc jouissance.
Spre deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu priveşte această fragmentare ca pe un soi lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoţea actul de căutare a adevărului este înlăturat el este înlocuit prin “joc”.
Postmodernitatea, atacând elitele Modernismului, a căutat o conexiune mult mai puternică cu un public mai diversificat. Aşa numita accesibilitate a devenit un punct central al disputei în chestiunea valorii artei postmoderne. Odata cu trecerea deceniilor,adeptii acestui stil au îmbrăţişat de asemenea amestecul cuvintelor cu arta, colajul şi alte mişcări din modernism într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele.
Foarte multe elemente se centrează pe o schimbare în alegerea temelor, artiştii postmoderni privesc mass media ca o temă fundamentală pentru artă, şi folosesc forme, tropi, materiale- cum ar fi monitoare video, artă ready made sau descrieri ale unor obiecte mediatice- ca puncte focale ale operelor lor.
Fenomenul adus de Andy Warhol ce este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în acţiune, prin modul în care îşi aproprie simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute este un exemplu în acest sens!
Domnia sa a lasat în istorie și a adus ceea ce altă dată era considerat mundan sau trivial pe terenul „artei înalte”.
Atitudinea critică a postmodernismului este împletită cu aprecierea unor opere precedente. Astfel operele mişcării dadaiste primesc o recunoaştere ca şi ale autorului de colaje, Robert Rauschenberg, a cărui operă a fost iniţial considerată lipsită de importanţă în anii 50, dar care a devenit unul dintre precursorii mişcării prin anii 80.
Postmodernismul a ridicat în rang si productiile cinematografului cat şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase. Şi aceasta din dublul motiv al ştergerii graniţei dintre artele joase şi cele înalte, şi a recunoaşterii faptului că cinema-ul poate crea simulacre pe care mai târziu le-au preluat şi celelalte arte.
Multumindu-va pentru atentie si pentru interesul parcurgerii acestui document, va asigur ca acest gen de informatii nu-l puteti gasi chiar oriunde!
De aceea, cu multumirile intregului corp redactional al ziarului Criteriul National, va asigur ca pe viitor acest gen de prezentari va vor mai fi accesibile!
Surse foto : ourblacknews.com, www.cyberteologia.it, blogs.commons.georgetown.edu
There are no comments at the moment, do you want to add one?
Write a comment