CLAUDIA BOTA -POETA UNUI DAR DIVIN CU MIROS DE HERUVIM
Recenzie – Baki Ymeri, membru a Uniunii Scriitorilor din România
”Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibila limbă din lume.”(Mihai Eminescu). Bota în albaneză înseamnă Lumea. Claudia Bota ne oferă poeme frumoase, inspirate și descărcate din inimă și suflet. Autoarea scrie o poezie reflexivă ce se relevă pe mai multe straturi meditative. Ecoul versului său naște rezonanțe ample și copleșitoare. Sunt proiectate imagini și teme prin care se conturează noi irizări lirice, articulate în alăturări de cuvinte care își impresionează puternic poemul și creatorul.
Poemele Claudiei reflectă pictură și caligrafie, lumină și umbră, o alchimie originală dintre gând și text, căci poeta poartă mereu în text acel mister curgând ca o culoare fluidă pe chipul pânzei mirate:
În iarna vieții neîmblânzită dorul a revenit,
În ochii unui copil, miracolul s-a răspândit,
Prin lumina caldă, blândă și suavă a inimii
Se încălzește sâmburele neîntinat al iubirii.
În primăvara vieții cuvântul în gând te învață,
Simți mereu că seva se topește din tine și crești,
Treci prin gări și halte fără număr și călătorești,
În fapte găsești bucurii, pentru ziua numită speranță.
Metaforic vorbind, autoarea simte că poezia face parte din fiinţa ei. Ea şi poezia. Ce dialog minunat! Cu ea nu s-a simţit singură niciodată. Poezia, nu are hotar. Cuvintele, la fel. Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor. Cuvintele adevărate mântuie durerea şi întunericul din noi. Vânt şi cu-vânt, duh şi văzduh! Omule, de unde vine cuvântul? Pâinea e cuvânt, lumina, la fel, ura şi întunericul cuvinte sunt. Cuvinte care vindecă şi cuvinte care ucid, cuvinte care luminează şi cuvinte care întunecă. Nevoia de-a rosti cuvinte este una dintre cele mai fierbinţi şi necesare nevoi ale omului, pe lângă nevoia de hrană, de îmbrăcăminte, de dragoste, de adevăr şi dreptate. Sculptorul din faţa aerului rosteşte cuvinte, pictorul şi muzicianul la fel. Pentru un poet nevoia de-a rosti cuvinte seamănă cu nevoia de-a respira.
Detectăm în poezia Claudiei o serie bogată de gânduri și sentimente, în fond o stare a lumii în plan estetic, o revitalizare a prezentului continuu, dar și a memoriei afective. Viziunea sa poetică e tulburată de marile întrebări existențiale, având o exprimare lirică neconvențională, din care irumpe un eu încorsetat de contrarii, dar mereu capabil să găsească răspunsuri la excesul de civilizație cotidiană:
În inima toamnei tăcerea se lasă,
Iubita mea e trează și îmbrăcată în dantelă,
Străbate pe covorul de frunze ca o împărăteasă,
Pașii să-i lumineze viața ca o aprinsă candelă.
Este o creație lirică incendiară, până și dragostea e plină de forță, cu trupuri ce se iubesc și se zdrobesc. Întreaga ființă poetică se cutremură în fața misterelor existenței, cu rememorări de tăceri ancestrale și suprapuneri de geografii interioare antagonice, crescând fascinant prin ploile toamnei, când lacul iubirii e plin de nuferi:
Frunze ruginii se scutură în adiere,
Culorile aurii combină tabloul tomnatic,
Un elixir rose se topește pe buze din coaptele mere,
Darul de preț e concertul unui trubadur romantic.
Dăruiește-i iubitei din vasul cu miere,
Jaraticul își lasă cenușa din vreascuri tocite,
Doar masa emană parfumul roadelor ce se cerne,
E nuntă în cer și pe pământ sunt glasuri fericite.
Claudia Bota este o poetă cu o expresie artistică matură, reflexivă, originală în cuvântul și emoția ce răzbat din versuri memorabile. Poeta se prezintă în faţa cititorilor săi cu poeme bilingve, româno-albaneze. Dânsa este o ființă temperamentală, de bună factură, cum puţine sunt în literature noastră contemporană. Poeziile sale sunt spumoase ca şampania ce arde gâturile însetate de dragoste ca băuturile tari. Trecerea timpului induce nostalgie în sufletul poetei, care simte că nu are frică de iarna existenţei, ca la mama acasă:
Privim cu tulburare la viforul din zare,
Opridu-ne în case fără a mai lua lumină,
Fără a merge cu mic cu mare în seara de Înviere,
Cum de lași Doamne să ne sape șarpele adânc în rană?
Eminescu a lăsat ca testament limba română,
O floare din care am împletit mândră cunună,
Ne-a învățat că Biserica e mama acestui neam,
Sfinte altare biruiesc chiar de credința e un gram.
Cuvintele Claudiei sunt fluturi metamorfozați în gând. Toate aceste prefaceri prin care trec gândurile poetei conturează un profil lyric impresionant, real și original. Din rodul viselor sale, simțim sunetele suspinelor noastre. Doar de noi auzite, în eternul absolut. Poezia autoarei este încărcată cu o imagistică specifică, care nu exprimă numai asociații, ci și subiecte de multe ori surprinzătoare. Revelațiile filozofice întotdeaună sunt îmbrăcate în relațiile simple ale cotidianului. Caligraf al stărilor și al tulburărilor spirituale, poeta are curajul de a rosti adevăruri, de a realcătui viața din fragmente de vis și taine:
Inima tânjește la o toamnă târzie,
Unde iubirea își croiește un drum la lumină,
Susurul izvoarelor poartă vălul în vie,
O boare se lasă și atingerea strugurilor e divină.
În luminiș ne-am bucurat de o nuntă,
Când roadele pământului ne-au împărtășit,
Cu drag privesc iubita și inima îmi cuvântă,
Ochii îi țes rubine și pasul e grăbit.
Frunze ruginii se scutură în adiere,
Culorile aurii combină tabloul tomnatic,
Un elixir rose se topește pe buze din coaptele mere,
Darul de preț e concertul unui trubadur romantic.
Densitatea ideilor, vigoarea contabilității verbale, relevă un cotidian blând ori tumultos, dar nu banal în esența lui. Toate acestea fac dovada unei poezii profunde, irigate de atâtea zbateri sufletești, al farmecului stărilor lirice autentice.
Claudia Bota este un izvor de miracole ce alină orice chin lăuntric.
Dânsa este arhitectul care reorganizează poetic lumea, după sufletul său, atât de profund și misterios. Autoarea reface un drum ca să dea o definiție a pustiului care ne pândește dacă nu vom găsi puterea să recunoaștem eternitatea poeziei. Proprietara acestor versuri este o ființă tulburată de propria-i natură. Frumosul divin în poezie, trezește simțuri adormite. Versul Claudiei ne umple sufletul cu sentimente frumoase. În inima ei stă doar un lucru divin:
În toamna vieții ruginii vântul domol ți-a cântat,
Umbra din umbrele cenușii ale tăcerii m-au cercetat.
Prefă-te tu în apa cea vie fără de moarte a nemuririi,
Lumina devine prin tine o tainică simfonie a inimii.
Prin fapte bune în anotimpuri vii transmiți energii,
În fiecare clipă sădești adevărul în sâmburele iubirii,
Netezești căile tale prin sentimente unde te regăsești
Trăiri într-un lanț în care continuu crești și reclădești.
Nostalgia autoarei este senină. Intensitatea trăirilor este copleşitoare. Claudia Bota nu este poeta tăcerii sau a uimirii. Dânsa este poeta unui dar divin cu miros de heruvim.
(Baki Ymeri, membru a Uniunii Scriitorilor din România)
