«Ţara arde şi baba se piaptănă », sună un cunoscut proverb românesc, foarte expresiv cred pentru ceea ce se întâmplă în România de azi. Tancurile la graniţă şi noi batem câmpii. Dacă n-avem altceva mai bun de făcut? Că românul e meşter la voroavă, scuze, s-a născut poet, o ştie toată lumea, dar e de-a dreptul scandalos că în loc să ne alarmăm de ceea se întâmplă chiar sub ochii noştri, ne ascundem după vorbe. Meşteşugite cuvinte primesc zilnic de la confraţii întru litere, reviste cu articole şi subiecte care de care mai străine realităţii în care trăim. De mass-media nu mai vorbesc. Unele canale TV exagerează escaladarea conflictelor, a posibilităţii unui război mondial, având în vedere noua conjunctură internaţională marcată de inamicul invizibil COVID-19, iar altele se fac că plouă.
Vă mărturisesc sincer că, de exemplu, cu ceva timp în urmă, e drept, m-a şocat turnarea găleţii cu apă rece în cap pentru a atrage atenţia asupra necesităţii trezirii. Pe moment nu am înţeles semnificaţia gestului, deoarece nu am văzut de la început „propunerea solidarizării întru bla, bla…” Urmărind sporadic programele TV şi cu atât mai puţin ştirile, tocmai pentru a mă proteja nervos, nu am luat cunoştinţă de această iniţiativă decât atunci când respectivul gest, nobil, desigur, s-a soldat cu moartea unei persoane intrată în hipotermie. Fără comentarii!
Televiziuni comerciale, presă comercială… Asta am visat? Asta am vrut atunci când am ieşit în stradă? Eu cred că nu şi, cu siguranţă, sunteţi în asentimentul meu. Un curent, un val imprecis ne poartă, unde şi-ncotro nu avem habar. Situaţia pare să fi scăpat de sub control şi nu ştiu dacă se va găsi omul care să pună piciorul în prag şi să oprească la timp nebunia: o nouă Sodoma şi Gomora, dacă nu chiar Apocalipsa.
Supraomul visat de Nietzsche a fermecat generaţia ’80, dar văd că astăzi omul e debusolat şi nu-şi mai găseşte rostul într-o lume aflată în continuă schimbare, căutare, frământare.
În faţa atâtor opţiuni (ce crudă este, totuşi, libertatea!) ne revine o sarcină nu tocmai uşoară, şi anume acea de a alege calea. Şi nu vreau să fiu înţeles greşit, nu sunt un nostalgic, dar parcă era mai simplu atunci când, uneori chiar împotriva voinţei noastre, desigur, eram conduşi la început de drum. Este discutabil dacă era neapărat cel bun, dar la acea vreme, neavând termen de comparaţie care să ne atragă luarea – aminte, să ne suscite circumspecţia, înaintam pe traiectoria indicată fără a realiza că suntem dirijaţi din umbră, manevraţi din culise asemenea unor păpuşi pe care le mânuieşte un comediant priceput. Ba chiar trăiam, trist, foarte trist, cu iluzia libertăţii.
În acest fel vedea situaţia generaţia mea, dar analizând astăzi detaşat, din perspectivă istorică fenomenul, mă înspăimântă cât am fost de creduli. Aplaudaci de serviciu şi nimic mai mult. Eram atât de îndobitociţi şi intoxicaţi de unica televiziune existentă, încât nu ne dădeam seama că aceasta era, de fapt, instrumentul de propagandă al comunismului, ce-şi trâmbiţa « realizărili », « directivili », « perspectivili ». Nu-i sesizam anomaliile sau, mai degrabă, eram îndoctrinaţi să nu le observăm. Spălarea creierelor s-a făcut eficient şi fără nicio mustrare de conştiinţă de către aşa-zişii proletari erijaţi în clasă conducătoare. Se condamna exploatarea omului de către om din capitalism, iar noi, prinşi în vâltoare, nu ne mai vedeam propria exploatare, practicată la scară macro de statul tiranic, atotputernic şi atotstăpânitor.
Cunoscutul concept « L’etat c’est moi» cred că i se potriveşte ca o mănuşă « celui mai iubit fiu al poporului », care, simţindu-se ofuscat că nu este şi « cel mai iubit dintre pământeni», a acţionat în consecinţă prin poliţia politică pedepsindu-l pe măsură pe Marin Preda, opozant fervent al regimului. După câteva săptămâni pe piaţă, romanul amintit a fost retras din toate bibliotecile şi librăriile publice şi universitare. La scurt timp, pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creaţie a scriitorilor din Palatul Mogoşoaia.
Retrospectiv, altfel apreciez şi înţeleg mediul în care am trăit, dar atunci observam doar partea bună a lucrurilor, adică tocmai ceea ce se voia ştiut şi era cu prisosinţă trâmbiţat de media – instrumentul ideal de transformare a maselor în zombi.
De fapt, nici cu televiziunile comerciale de azi nu îmi este ruşine. Ba chiar pot afirma cu deplină convingere că nu sunt cu nimic mai prejos decât mass-media de dinaintea aşa-zisei revoluţii. Aflate în stăpânirea unor moguli de presă, ele sunt tot instrumente de manipulare, ceea ce le deosebeşte de fosta televiziune naţională fiind doar faptul că dezvăluie cu recrudescenţă tarele, viciile, corupţia, decăderea, într-un cuvânt imoralitatea lumii în care trăim. Iar toate astea pentru bani. Managerii ştiu că ceea ce este negativ şi senzaţional cu orice preţ se vinde, şi cum rating-ul contează, nu au niciun fel de scrupule în evidenţierea mizeriei umane sub toate aspectele.
Asadar, sub protecţia libertăţii de expresie se difuzează şi se popularizează fără nicio reticenţă decadenţa. N-are importanţă că beneficiarul (recte eu sau dumneata) este interesat sau nu. Iese banul? Iese. Atunci, « vperedi ! », că tot este rusul la graniţă!
Acest material a fost realizat de către doamna Elena Agiu-Neacșu în exclusivitate pentru platforma media independentă Criteriul Național
