mai 16
23:34
2021
Cetatea inimii, mereu asediată
De nurii Evelor experte în iubire,
Încă mai rezista și rămânea-ncuiată;
Nu suporta intruși sau vânt de înrobire.
Atâtea gânduri reci, mereu pe baricade
Nu mai puteam visa la zânele din basme,
Iar glasu-mi șopotit în cântec sub arcade
Se tot oprea mereu în gările din plasme.
Mă apăram cu sârg de noile asalturi,
La porțile din vis vegheau pe rând străjerii,
Mă amăgeam furând amoruri de la vânturi
Sau de la nimfe-n val, fecioarele plăcerii.
Dar ochii-mi alergau spre dincolo de iarnă
În așteptări prelungi de dor neostoite,
Îmi era cald mereu și miroseam a toamnă,
Iar arca mea plutea pe ape înnegrite.
Talazuri de cristal cu fețe de războinici
Mă rechemau în larg să reopresc asaltul,
Prea obosit de timp și pescăruși simfonici
Mă apăram sperând să mai înmoi bazaltul.
Dar într-o bună zi un Cal troian minune
Stătea însingurat la poarta vanității,
Ca pe un dar primit pentru împăcăciune
L-am introdus cu fast în inima cetății.
Și-n noaptea de argint la marea sărbătoare
A coborât un vis trimis de infinituri,
Un Cupidon poznaș c-un arc de răzbunare
M-a săgetat cu foc furat din răsărituri.
Cad ziduri de tăceri, se prăbușesc redute
Cetatea e nisip purtat de flori spre lună,
Sunt un înfrânt pierdut prin vrăjile țesute
De zori înlăcrimați ce fericiri adună.
de Stefan Doroftei Doimaneanu
