Cele mai vechi mentiuni despre gardul electric pot fi gasite intr-o varietate de publicatii, cea mai cunoscuta fiind Manners Domestic of the Americans de Franny Trollope, publicata pentru prima data in 1832, unde gardul electric era descris ca un aranjament de fire conectat la o masina electrica, folosit pentru a proteja un display numit “Iadul lui Dorfeuille”, pe care ea insasi l-a inventat. Publicat in 1870, capitolul 22 din “20 000 de leghe sub mari” al lui Jules Verne face referire la folosirea electrificarii unei structuri ca arma defensiva. Publicat in 1889, romanul lui Mark Twain, “Un yankeu la curtea regelui Arthur” face si el referire la folosirea unui gard electric in scopuri defensive.
Gardul electric a fost folosit si de catre fermierii texani, la sfarsitul secolului XIX, ca modalitate de a-si pastra bovinele intr-un tarc fara a risca pierderea vreuneia dintre ele. Gardurile erau destinate a fi mai putin periculoase pentru bovine decat sarma ghimpata, dar, ca si in cazul tuturor celorlalte modele de garduri electrice din trecut, acestea erau impracticabile si foarte periculoase.
Aceste garduri s-au bazat pe electricitatea standard pe care o stim in sistemul actual de retea si, prin urmare, erau potential periculoase atat pentru om cat si pentru animale. Acest lucru este, de fapt, demonstrat de armata rusa care a improvizat garduri electrice in timpul razboiului ruso-japonez la Port Arthur in 1905 si de catre germani in timpul Primului Razboi Mondial, in 1915, cand acestia au instalat “Gardul Mortii”, o serie de garduri electrificate la frontiera dintre Belgia si Olanda pentru a impiedica circulatia neautorizata a persoanelor peste granita. Gardurile au acoperit 300 de km si au constat in mai multe fire de sarma de cupru, sustinute cu sarma ghimpata, alimentate de cateva mii de volti. Se estimeaza ca circa 3000 de decese umane au fost cauzate de gardul electric nemtesc, acesta omorand totodata un numar foarte mare de animale.
Dezvoltarea gardului electric modern a inceput in Noua Zeelanda, in 1936, cand William “Bill” Gallagher a construit un astfel de gard cu o bobina de pornire a mainilor pentru a-si tine calul departe de masina. Dispozitivele de incarcare a gardului din acea perioada foloseau curent alternativ cu un transformator si un comutator actionat mecanic, dand impulsuri lungi si uneori furnizand tensiuni imprevizibile. Asa cum era de asteptat, aceste intrerupatoare mecanice au esuat frecvent, iar evolutia utilizarii condensatoarelor si a circuitelor solid-state de catre un alt nou zeelandez, Doughy Phillips, a imbunatatit considerabil eficienta sistemului.
Dezvoltarea gardurilor electrice a continuat si s-a accelerat odata cu aparitia placilor de micro-circuite, fiind astazi capabile sa citeasca ceea ce atinge gardul si sa reactioneze in consecinta, interactionand cu tehnologia GPS pentru a anunta proprietarul atunci cand sunt furate sau nu functioneaza. Unele modele pot fi controlate de la distanta prin utilizarea semnalelor telefonice.
