”Ceea ce am făcut pentru noi înşine moare o dată cu noi; ceea ce am făcut pentru alţii
şi pentru lumea întreagă rămâne şi este nemuritor.” - Albert Pike
Am avut deunăzi o discuție tulburătoare cu un tînăr admirabil – pe care îl cunsoc bine încă de la naștere și care se află la începutul incertei sale aventuri existențiale… ce idilic, ce înduioșător… putem spune. Evident, nu e vina lui că face parte din generația rătăcită a milenialilor, cu toții am avut la vremea noastră urcușuri și coborîșuri în procesul de adaptare la contemporaneitate…
Este chipeș, talentat, educat, cult, ambițios… se bucură din plin de descoperirea sinelui
aruncîndu-se în diversele vîrtejuri ideologico-emoționale… dar cine nu făcea asta sub
tutela frăgezimii vîrstei inocente, cînd se deschisese portalul către sine?
În temperatura dinamicii schimbului nostru de idei, la un moment dat tînărul m-a surprins cu enunțul șocant și a exclamat cu o ușoară înverșunare: ’vremea generației voastre s-a terminat !’… Brusc s-a făcut liniște între noi… secunde lungi am stat așa…
De-a lungul vieții mele am învățat bine să-mi ascund durerile, nedumeririle… nu mi-am arătat nici de data asta surprinderea amară, cu toate că mă simțeam trădat și abandonat… dar nu e nici prima, nici ultima experiență de acest fel… sunt prea versat deja, să mă las copleșit de așa ceva…
M-a pus pe gînduri însă siguranța, agresivitatea și convingerea cu care mi-a comunicat enunțul. Poate are dreptate totuși acest tînăr admirabil…
Ceea ce spune el nu e nou… îmi aduc aminte cu nostalgie de atitudinea mea la acea
vîrstă de 24-25 de ani… parcă eram la fel de ‘rebelios’ de sigur pe mine și de viitorul
meu… eram arogant, eram plin de mine… mă înfruptam din belșug din cupa reușitelor
timpurii, eram lăudat, eram curtat… totul părea că am ajuns pe tărîmul viselor mele
idealiste… nu aveam de unde să știu eu pe atunci că Succesul doar îmi înaintează
încrederea lui și o să-mi trimită factura mai tîrziu, cînd nici nu mă aștept… de atunci am învățat, că succesul este cel mai mare dușman al omului… îl izolează, îl însingurează și la urmă își cere tributul fără milă într-o formă, sau alta…
M-am născut în ultima treime a perioadei culturale care a definit practic întregul secol XX în modernism. Era ultima epocă culturală avînd un filon și o ideologie guvernantă (de stînga, cu precădere – dar nu numai), care avea capacitatea să-și dezvolte – aproape în fiecare decadă a secolului trecut – cîte un curent artistic/social/istoric. Efervescent și bogat prin conținut și printr-o ținută morală consecventă modernismul a eșuat totuși, prin propria suprasaturație. La începutul anilor’80 fără să vrea, s-a golit de verb, de putere de convingere și de sens.
A îmbătrînit oare, sau a fost deturnat de intențiile unor interese necunoscute deocamdată? Cert este că atunci a început epoca post modernă. Se cutremura echilibrul narativei stabilizate și a început să fiarbă ceva. Postul MTV și-a pornit cariera declarativă de schimbare a paradigmei – Video kills the radio star, de formația The Buggles – țineți minte? Lumea era preocupată de războiul irano-iraqian și cel sovieto-afgan, Ronald Reagan a fost ales cel de al 40-lea Presedinte al SUA, Gorbaciov se întîlnise cu Papa Ioan Paul al 2-lea, au început schimbări sociale esențiale, care au dus la prăbușirea Cortinei de Fier, iar prin asta s-au eliberat energii, idei, tipologii și fuziuni nebănuite răspîndite prin noua evanghelie – internetul. Ceața anilor ’90 s-a ridicat abia în pragul mileniului nou… mai țineți minte isteria y2k? Iar după anul 2000 am trecut în epoca post adevăr – puteai să devii președinte de țară cu niște mesaje pe twitter. Lumea s-a întoxicat cu fake news și nu-și mai vedea nasul de aroganța influencer-ilor, care sfătuiesc, consiliează, propun, prezintă, testează și arată adevărul momentului.
Conștiința omului epocii moderne, codul lui valoric, etic și moral, estetica și sensibilitatea lui se pare că sunt depășite de evoluția tehnologică, care democratizează (prin urmare diluează) accesul la actul de creație, la care pînă nu demult doar prin inițiere, educație și vocație asumată putea să se ajungă. În esență nu e nimic rău în asta, ba dimpotrivă – evoluția poate fi benefică… dar pentru gestionarea ei e nevoie de mult mai mult decât intenție și bucuria inocentă a unei jucării noi…
Ușor ușor se dezvoltă cultura negării. Nici nu mai contează ce e de negat, important e să se nege… e cool și hip… altfel ce vor zice prietenii, nu-i așa? Emoția preia locul
pragmatismului… De aici e doar un mic pas spre anarhie și dezintegrare – atît personală
cît și socială. Iar experților în manipulările financiare și sociale le vine foarte ușor să
speculeze hiatusul existențial generat de disonanța cognitivă a milenialilor și să încurajeze denigrarea trecutului, indiferent ce ar însemna asta… Iar în prezent suntem îmbrăcați în cămașa de forță a unui tip de liberalism degenerat, care deja își devorează intestinele zvîrcolindu-se în propria capcană întinsă prin aroganța naivă a păcălitului globalist. Ne îndreptăm cu pași repezi spre fascismul indolenței, al cărui amfitrioni și pioni utilizați – fără voia voastră, desigur – sunteți chiar voi, generația
milenialilor.
Dar nu, dragul meu interlocutor tînăr și admirabil… vremea generației mele nu se termină! Nu are cum… pentru că stă pe un fundament solid și moral, care are capacitatea să continue să paveze drumul pentru generațiile viitoare… iar tu gîndește-te dacă generația ta va fi în stare să pună ceva în loc. E ca o ștafetă evolutivă… în rest e doar zgomot de zurgălăi fără sanie…
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
