După ’90, proiectele miniere pentru exploatarea aurului din România au fost, în mare, croite cam după același calapod: declarații pompoase despre zăcăminte bogate în sute de tone de aur, urmate de un șir de nereguli și abuzuri, în care au fost implicați atât funcționarii statului, cât și investitorii și care s-au finalizat cu acuzații de corupție și opriri în instanță.
Iazul de decantare din Valea Șesii, unde ajung rezidurile de la cariera de cupru din Roșia Poieni. În spate, dreapta, se mai vede doar turla bisericiiFoto: Agerpres
Societatea civilă nu mai are încredere că exploatările pot fi făcute și într-o formă responsabilă, iar investitorii onești se feresc de România – culmea, o țară foarte bogată în resurse. Multe dintre acestea sunt pe lista materiilor prime critice și strategice, de o importanță vitală pentru economia europeană, în drumul ei către tranziția verde.
Victoria României în procesul intentat de Gabriel Resources poate fi un prilej să privim dincolo de Roșia Montană, la cum împăcăm nevoile de resurse cu potențialul lor economic și cu riscurile pentru mediu sau pentru calitatea vieții localnicilor din jurul exploatărilor. Soluții există. Doar că, pentru moment, nu pare că ne uităm unde trebuie.
După nouă ani de procese, România a câștigat procesul în dosarul Roșia Montană, în care compania canadiană Gabriel Resources cerea despăgubiri de aproape 7 miliarde de dolari.
Decizia Curţii de Arbitraj Comercial Internațional de la Washington a fost surprinzătoare, pentru că a venit după săptămâni bune în care Guvernul de la București deja căuta vinovații pentru pierderea litigiului. Pe fondul declarațiilor oficialilor români, prețul acțiunilor companiei canadiene s-a dublat pe bursa de la Toronto. Cotațiile s-au prăbușit imediat după pronunțarea verdictului.
După ce s-a așezat valul declarațiilor triumfaliste și naționaliste, România rămâne, la finalul unei controverse de aproape trei decenii, cu o imagine confuză asupra resurselor pe care le are și cum – sau dacă – ar trebui ele exploatate.
