Încă din primul an de învățământ, ceea ce m-a făcut să rămân profesor a fost posibilitatea renunțării. Faptul că, atunci când nu mă voi mai regăsi deloc în ceea ce se întâmplă în sistem, voi încerca altceva. În al zecelea an, cu o relativă experiență acumulată, cu titlul – pentru unii – lipsit de relevanță, de profesor doctor, acest aspect nu s-a modificat. Încă mă motivează posibilitatea renunțării, faptul că atunci când voi considera că „vremea profesoratului” din biografia mea și-a pierdut relevanța, pot încerca și altceva. E, probabil, o tactică macabră, dar pentru mine a funcționat. Însă, nu e o strategie normală. Și nici viabilă pe termen lung. E posibil ca atunci când voi hotărî reprofilarea profesională, resursele necesare să-mi lipsească. Și, astfel, sistemul de învățământ să câștige un profesor cătrănit în plus.
Andrei Avram Foto: Arhiva personala
Nu pot afirma că o anumită măsură venită de „sus în jos” m-a motivat, m-a convins că activității mele îi este intrinsecă o perspectivă de lungă durată (pe „perioadă nedeterminată”, pentru a cita formula din contractul de muncă). Nici în perioada în care suntem asigurați că profesorii au primit tot ceea ce au solicitat[1]. Dimpotrivă. Provizoratul, imprevizibilul reprezintă în continuare caracteristici ale sistemului de învățământ preuniversitar.
Mulți dintre profesorii din România și-au pierdut încredea în „schimbarea de sus”. În măsuri ale autorităților care să vină în întâmpinarea nevoilor elevilor și ale profesorilor. Așadar, se subliniază necesitatea schimbării de „jos în sus”, de la fiecare catedră. De acord, până la un anumit punct. Pentru că, într-un sistem centralizat, precum cel al sistemului de învățământ preuniversitar din România, inițiativa de „de jos”, de la catedre, din interiorul fiecărei instituții de învățământ, se lovește la un moment dat de deciziile venite „de sus”, de la guvernanți. Și, nu de puține ori, măsurile adoptate la centru, o legislația deficitară, afectează chiar și bunul mers (puțin și rar, cum este considerat a fi acesta) de la unele catedre și din interiorul unor unități de învățământ.
Acesta este și cazul Ordonanței de Urgență în care se presupune că s-ar stabili condițiile acordării indemnizației pentru titlul științific de doctor: „Personalul care deține titlul științific de doctor beneficiază de o indemnizație pentru titlul științific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, care se acordă lunar numai dacă își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul și dacă are prevăzute în fișa postului un set de atribuții obiective și cuantificabile care să permită verificarea lunară a modului în care activitatea acestuia este valorificată în mod suplimentar”[2].
Aceasta în ciuda constatărilor Consiliului Legislativ, conform cărora modificarea amintită „imprimă măsurii propuse un caracter arbitrar”, considerându-se „necesară eliminarea acesteia, redactarea propusă neîndeplinind condiția previzibilității normei si încălcând astfel prevederile art.l alin. (5) din Constituție sub aspectul principiului legalității”, precum și „prevederile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, sub aspectul principiului securității juridice şi al speranței (aşteptării legitime)”[3].
În textul ordonanței nu se amintește nimic despre atribuțiile pe care ar trebui să le îndeplinească un profesor care deține titlul științific de doctor. Ca urmare, s-a deschis calea unor speculații și exerciții hermeneutice asupra textului Ordonanței de Urgență. Ce au vrut să transmită autorităților? Cum putem veni în întâmpinarea voinței acestora?
Într-adevăr, în spatele fiecărui doctorat se ascunde o poveste. Pentru unii, o poveste a imposturii, pentru alții, aceea a travaliului intelectual. Însă, până la proba contrarie, nu este cunoscut cazul vreunui profesor din sistemul preuniversitar cu doctorat plagiat. Marii trișori aparțin altor domenii. Așadar, în cele ce urmează mă raportez la cazurile profesorilor care prin activitatea desfășurată pe parcursul doctoratului și, ulterior, prin susținerea și, eventual, publicarea lucrării de doctorat, au adus plus-cunoaștere domeniului cercetat.
Cum ar putea fi monitorizată modalitatea în care un profesor cu titlul științific de doctor îndeplinește atribuții obiective, cuantificabile și care pot fi verificate? Un doctorat reprezintă mai mult decât teza în sine. Aceasta reprezintă rezultatele cercetării, însă doctoratul are la bază un vast laborator intelectual, o asumare a unei metodologii științifice pe care deținătorul titlului de doctor o va aplica pe tot parcursul carierei profesionale, iar cea mai mare parte a șantierului de lucru al unui doctorand rămâne necunoscut celorlalți. Însă, acesta contribuie din plin la formarea sa intelectuală și, în cazul profesorilor, la formarea intelectuală a principalilor beneficiari ai sistemului educațional, a elevilor. Iar această transmitere a competențelor și a cunoștințelor se desfășoară în activitatea de zi cu zi a profesorilor, în interacțiunea acestora cu elevii în sălile de clasă, în timpul orelor de curs.
Contextul în care competențele și cunoștințele acumulate pe parcursul studiilor doctorale sunt transmise elevilor nu pot fi anticipate. Cei care cer monitorizarea unor astfel de „atribuții” sunt într-o realitate paralelă aceleia din sălile de clasă. Contextualizarea, conexiunile, recomandările de lecturi pe care un profesor le poate realiza ca urmare a cercetării asidue din timpul studiilor doctorale nu pot fi anticipate și nici monitorizate.
De exemplu, în cazul unui profesor cu titlul de doctor în istorie, o discuție la clasă despre revoluției franceză, despre geneza națiunilor, despre teoriile referitoare la natura totalitarismelor, despre intelectualii români din perioada interbelică, oferirea unei perspective care depășește unele banalități din manualele școlare este sau nu obiectivă?
Recomandarea lecturării unor autori puțin cunoscuți, dar extrem de relevanți pentru problematicile studiate, discuțiile cu elevii pe baza acelor lecturi, pot fi acestea considerate „atribuții cuantificabile”?
O abordare critică a informațiilor istorice, o viziune asupra evenimentelor trecutului antrenată prin ani buni de lecturi și hermeneutică asupra surse istorice edite sau inedite, poate fi verificată? Dacă da, cine va fi evaluatorul și care va fi modalitatea de evaluare? _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
