Un tată care a divorțat la scurt timp după nașterea fetiței lui, povestește care au fost provocările pe care le-a avut de înfruntat și cum a reușit să rămână un părinte implicat, chiar dacă s-a despărțit de mama copilului.
După despărțirea părinților, copiii au nevoie în continuare de relații sănănoase cu ambii părințiFoto: Shutterstock
Dacă încerc să-mi aduc aminte când m-am despărțit de fosta soție, mă gândesc la vârsta Marei, copilul nostru. E cel mai ușor mod. Scad trei luni din vârsta copilului și aia e. Da, am avut inconștiența să ne despărțim când fiica noastră avea doar trei luni. Vă dați seama coșcogea conflict ce se strânsese între noi.
N-a fost o despărțire ușoară. A durat ani până când s-a scurs tot veninul pe care fiecare îl strânsese în suflet pentru celălalt. Ani în care rănile s-au vindecat. Acum e liniște. E pace. Ba chiar și voie-bună. Iar Mara noastră e un copil înțelept, vesel și echilibrat, care are parte de ambii părinți în viața ei.
Dar am reușit cumva, până și în cele mai negre perioade, alea când veninul curgea gârlă în sms-uri, conversații telefonice și mailuri, să îi rămânem Marei părinți. Fosta mea soție are un merit mult mai mare decât al meu. Copilul era la ea. Avea doar trei luni. Nu exista nimic stabilit legal. Putea să-mi interzică să o văd. Putea să-i picure în urechi tot felul de odioșenii despre tatăl ei. Putea, carevasăzică, să facă marile și micile mizerii care se întâmplă aproape mereu în astfel de cazuri.
Ea n-a făcut nimic din toate astea. Până mi-am intrat în ritmul de tată a avut mereu grijă să mă ajute cu sfaturi (deși unele erau tăioase ca o lamă de bisturiu). Am putut să o văd ori de câte ori am vrut. Presupun că nu i-a fost ușor. Și cred că înțeleg cum de a reușit totuși.
Fosta mea soție a fost o mamă bună
În tot noianul ăla de acuzații, de certuri, de lacrimi, de frustrare, fosta mea soție a fost, înainte de orice, o mamă bună. O mamă care, atunci când a văzut că idiotul ăla, împreună cu care habar n-avea de ce a petrecut niște ani, își dorește să facă parte din viața fiicei lor, a acceptat. A știut cât de important e pentru un copil să știe că are doi părinți. Să îi simtă pe amândoi aproape, chiar dacă în case diferite și pe rând. Pentru felul în care s-a purtat atunci mama Marei cu tatăl Marei, în vâltoarea despărțirii noastre, îi voi fi mereu recunoscător.
