Singura realitate este bătaie. Bâi, ăștia cer bătaie! Hai pe ei, pe mama lor. Singurul adevăr este că între Organe și “grupurile ostile” nu există nici dialog, nici prevenție. Ori așa ceva, trebuie recunoscut. E de speriat. Nu, nu cred în escaladarea violențelor, nu cred nici în faptul că sunt fragil în statul bătăuș. Nu. Nu scriu despre asta. Scriu despre faptul că în 2020 Organul se poartă ca organu’. N-are inteligență, ci doar instinct războinic. Organu’ e ca golanu’ și nimic mai mult.
Recitiți textul. E ca o rachetă cu 3 plecări. Enache spune că pe bază de informații. Corect. Enache spune că pe bază de comportament anterior, “știind intențiile”. Corect. Enache spune că nu se respecta ordinea. În toate aceste trepte de reacție n-a existat nici măcar o negociere. Nici un dialog.
Jandarmeria acționează, nu negociază. A negocia înseamnă a merge în teritoriu zilnic, nu doar pe eveniment. Un dialog trebuie să fie constant. Și când e meci de fotbal, și, mai ales, când nu e meci de fotbal. Altfel, avem formula: “cere bătaie, dă-i bătaie”.
Confruntarea dintre Orban și golan o fi el ritual, cum spune Dinu Guțu într-o carte memorabilă, dar totuși, un asemenea mecanism “cer bătaie, să le dăm bătaie” între sălbatici, de sălbăticire. Pare unul etern. Se bat de 2000 de ani, lasă-i să se descarce încă 2000 de ani de acum încolo. Sunt și ei oameni.
Dar, suntem în 2020.
Astfel de violențe nu fac decât să vorbească
despre sport ca o zonă periculoasă,
despre sport ca o zonă plină de desbedei și discriminare,
despre un Organ care este doar vigilent cu bulanu’n mână.
Care se ocupă cu pusul ștampilelor.
Care încurajează prejudecățile.
Păi, Organu’ întărește, certifică ruptura între comunități. Ah, sunt săraci? Păi, să moară săraci. Ah, sunt golani, să moară golani. Organu’ adâncește neîncetat neîncrederea în autoritatea Statului.
Pot să cred Organului i s-a schimbat generația. E o generație cu mușchii pe ea. Căliți în exerciții cum nici nu visa universul acum 20 de ani. Pot să cred că așa cum e lumea așa e și Organu’ ei. Mușchiuloasă. Nerăbdătoare. Dar la fel de bine pot să cred că șefii Organului, ca și subordonații lui, din ce în ce mai puțin inițiați în arta negocierii.
Jandarmeria este o castă de oameni bătăioși, cărora le cam lipsesc filosofii, oamenii care să înțeleagă binele și răul. Până unde teribilismul golanului poate fi înțeles? Până unde mușchii de pe jandarm pot fi stăpâniți? E vorba, asta e, de negociere, adică discuții permanente cu inamicul, nu doar înainte de fiecare întâlnire.
E vreun jandarm care coboară cu adevărat în stradă, se duce în cartierele sărace, care viermuiesc de rromi, de intenții negre? Hai să spunem că nu, sau mai degrabă, deloc constant. Pentru că atunci când dai cu bulanu’ e simplu să dai cu bulanu’. Dar întrebarea este când se oprește Organu’ din dat cu bulanu’? Asta chiar nu știu cine o stabilește? Nici șefii Organului, nici jandarmii habar n-au. Când se termină furia lor se liniștesc “viermii”?
