În urma intrării în Parlamentul României a partidului AUR, numele lui Sorin Lavric, senator de Neamț pe lista acestui partid, a început să fie asociat cu editura Humanitas, unde Sorin Lavric a publicat de-a lungul anilor patru cărți (Cartea de Crăciun, 1997, Ontologia lui Noica, 2005, Noica și mișcarea legionară, 2007, 10 eseuri, 2010) și unde, între 1997 și 2003, a fost redactor. I-am coordonat lui Sorin Lavric, la Facultatea de Filozofie a Universității București, teza de doctorat despre sistemul ontologic al lui Noica. Lucrarea pentru care a obținut titlul de doctor i-a fost publicată în colecția „Academica” de la Humanitas, în serie cu alte lucrări de doctorat care s-au evidențiat printr-o prestație academică deosebită.
Imediat după alegerile parlamentare din 6 decembrie, am citit editorialul lui Sorin Lavric adresat, sub formă de mulțumiri, românilor care au votat AUR. Conținutul textului și vehemența tonului m-au înspăimântat. Mi s-a părut cea mai teribilă „schimbare la față” din câte s-au petrecut sub ochii mei. Tânărul sfios, cu pudori feciorelnice în ținută și glas, pe care îl cunoscusem la începutul anilor ʼ90 în amfiteatrul „Vasile Conta” de la Facultatea de Filozofie, dispăruse ca prin farmec. În locul lui, apăruse un tribun cu tonul înalt care promitea radicala „schimbare la față” a României în numai patru ani.
„Vom disloca partidele din Parlament. Vom schimba figurile, vom primeni limba, vom aduce bucuria de a fi români. Vom regăsi gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din țară. Vom recapăta căldura pe care ne-o dă gândul de a fi una în virtutea apartenenței la un neam. Vom aduce exaltarea de a fi parte dintr-un întreg numit România.”
Acesta e tonul care m-a înspăimântat. Și talmeș-balmeșul de promisiuni și de „proiecte politice” născute dintr-o minte înfierbântată. Mulți, foarte mulți dintre noi își doresc de ani buni primenirea Parlamentului. Mulți ne-am săturat de personajele ignobile care ne bântuie spațiul public și inconștientul colectiv cu „figurile” lor, cu apucăturile hoțești și cu româna lor pocită. Dar ce legătură are asta cu „gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din țară”? Și ce legătură au programele unui partid cu „exaltarea”?
În cursul despre Noica pe care l-am ținut la facultate în vremea în care Sorin Lavric era student, am vorbit, apropo de publicistica legionară a lui Noica din revista Buna Vestire, despre nenorocirea care s-a abătut asupra României interbelice – și a unei întregi generații de intelectuali – din clipa în care s-au împletit, în programul unui partid, politicul cu religia, din clipa în care, în partitura Cezarului, și-a făcut loc, creând cea mai nefericită disonanță a istoriei noastre, principiul spiritual al „altei lumi”. Pe scurt, din clipa în catre raționalitatea guvernării s-a amestecat cu retorica și emoția mistică.
Uluirea mea în fața declarațiilor înflăcărate ale lui Lavric a fost provocată de fractura apărută (peste noapte?) în viața celui pe care-l cunoscusem în urmă cu 30 de ani. În cartea amintită, Noica și mișcarea legionară (o consider cea mai inteligentă și documentată carte, care are meritul de a explica – fără să-l scuze vreo clipă – legionarismul intelectualității române interbelice), autorul spunea inversul a ce spune astăzi cel care a făcut pasul în politică. Iată:
„Judecat din perspectiva neîncrâncenată a celor 80 de ani care au trecut de la apariția lui, legionarismul nu a reprezentat o angajare făcută dintr-un calcul politic, ci dintr-o adeziune pornită de la un act de credință. Iar atunci când s-a pus problema politicii, ea a fost rezolvată tot în termeni de credință. Cu alte cuvinte, legionarismul a fost opțiunea tragică a unor oameni care au vrut să dea trup unui ideal religios – «mântuirea neamului» – recurgând, în cele din urmă, la mijloacele politicii.”
Teza autorului, anunțată în prefață, era că legionarismul a avut la bază „trei mari și fatale confuzii: confuzia dintre contemplație și acțiune; confuzia dintre mistică și politică *; în fine, confuzia dintre viață și ideologie”.
Acestor confuzii, spunea Lavric, le-a căzut victimă Noica. Iar „desființarea hiatusului psihologic dintre două entități al căror regim de existență este cu totul diferit” duce în mod fatal – și a dus în cazul lui Noica – la „conduita fanaticului”. Însă aceste confuzii nu sunt grave „atâta vreme cât se limitează la propria persoană. Grav este ca ceea ce îți impui ție însuți în virtutea unei opțiuni de viață personală să extinzi asupra multora și, la limită, a tuturor. Ca ecuația ta de viață să devină propunere pentru viața celorlalți și regulă de comportament”.
Or, exact asta face acum discursul Mulțumirilor, în care Lavric ne propune „să regăsim gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din țară”. Sau când afirmă că „noi vrem o Românie sub spectrul lui Hristos”. Personal, simt nevoia să-mi trăiesc „gustul mistic” la umbra cui vreau eu. Și dacă vreau „în umbra unei catapetesme” asta ține – ca și rugăciunea, ca și fapta bună, ca și dialogul cu Dumnezeu – de spațiul meu intim. Prefer să-mi fac exercițiile spirituale în singurătate, la mine acasă, și nu în piața publică în genunchi. Cum atât de frumos spunea Sorin Lavric în 2007 – ceea ce cred ține de „ecuația mea de viață” – și nu, cum atât de urât spune azi, când aflăm că gustul lui mistic de parlamentar dă regula de viață a tuturor.
Ce se alege atunci din piatra de temelie a libertății care este tocmai libertatea de conștiință? Ce ne facem cu musulmanii români din Dobrogea care vor să trăiască sub spectrul altui zeu? Sau cu cei care pur și simplu nu cred în zei? Îi punem pe rug, cum propunea Sf. Augustin în secolul al V-lea, ca „să preguste” din focul iadului care îi păștea oricum în eternitate? Iarăși, sub „spectrul lui Hristos” pot foarte bine să trăiesc asimilând legatul etic al iubirii, milei și bunătății, făcându-mi, așadar, „meseria de om în lume”, și nu „meseria de român”. Căci nu de meseria de români este astăzi în criză în țară, ci, cu vorba lui Steinhardt, de cea de „oameni în lume”, care e cea mai grea meserie și meseria care se învață cel mai greu.
Nu pot să cred că strălucitul meu doctorand de-acum peste două decenii nu-și dă seama de implicațiile ultime ale „exaltării” pe care ne-o propune. Iarăși, liber fiind, eu nu vreau să-mi trăiesc patriotismul trâmbițat de la tribună. Apartenența la România nu ia pentru mine forma exaltării. Nu am de gând să-i iau pe toți românii în brațe pentru că vorbesc aceeași limbă cu mine și pentru că razele soarelui și ploaia cad peste noi toți deopotrivă. Nu sunt puțini ticăloșii care mănâncă o pâine bătându-se în piept că sunt români. A fi român, francez, suedez sau american nu este apriori o decorație, cu atât mai puțin o floare la butonieră cu care defilezi în zilele de sărbătoare. Ăsta e naționalismul grețos și mincinos al comunismului lui Ceaușescu care, podidit de „iubirea de țară”, își inventa genealogii dacice și asmuțea Securitatea pe noi. Nici un popor pe lume nu e una „în virtutea apartenenței la un neam”. Poate afirma Sorin Lavric că este „una” cu toți mafioții din România și cu toate partidele politice pe care-și propune să le „disloce”? După câte știu, și ei au cetățenia română. Despre care popor „una” vorbim?
După relectura paginilor din Noica și mișcarea legionară, din care am citat abundent, puse față în față cu textul Mulțumirilor adresat zilele trecute alegătorilor AUR, am ajuns să cred că Sorin Lavric a fost supus, ca în filmele de science-fiction, unei operații de substituire de personalitate. Căci o asemenea scindare a sinelui, o asemenea incoerență în economia unei unice vieți nu pot fi lesne gândite la scara unui individ. „Răsturnați-vă mințile!”, îi îndeamnă Lavric pe români. Aici, unii cititori vor recunoaște, poate, parafraza la sintagma platoniciană psychés periagogé, „răsucirea minții”, folosită în dialogul Republica, când se vorbește de rostul filozofiei ca ieșire din regimul nopții și intrare în cel al luminii. Stupefacția mea a fost să văd că acest îndemn vine de la cineva căruia cândva, ca pedagog, i-am predat cultura luminii, ca să-l descopăr acum cu mintea și sufletul întunecate și „îndrăcite”. Căci așa explica Sorin Lavric rătăcirea lui Noica din cele douăzeci de articole ale anului 1940 din Buna Vestire:
„Cu cât potențial de oroare se pot încărca la un moment dat cuvintele unui filozof! (…) Portretul lui Noica, așa cum se desprinde din aceste articole, este unul de completă și frustă metamorfoză interioară. (…) Există o măsură în toate, un dozaj ascuns a cărui depășire, mai ales atunci când acesta se produce prin comoție afectivă, duce nu la altceva pur și simplu, ci la contrariul stării existente până atunci. (…)
Dincolo de aceste fluctuații sufletești pe care Noica le-a exteriorizat sub forma celor 20 de secuse ziaristice, rămâne faptul înspăimântător al metamorfozei sale. (…) Dintr-o ființă aproape angelică, Noica devenise un demon. Rămâne una dintre marile necunoscute ale firii umane fenomenul acesta atât de incontrolabil și atât de imprevizibil căruia i-a căzut pradă Noica: îndrăcirea pe care a suferit-o atunci când și-a pus credința în slujba «binelui suprem»”.
Noica pe care l-am cunoscut eu în anii Păltinișului a fost pentru câțiva dintre noi cu totul altceva. Lucrul acesta apare cât se poate de explicit într-o pagină din Jurnalul de la Păltiniș scrisă în 10 octombrie 1980:
„«Gândeşte-te, când scrii, la cititorul tău ideal sau la omul pe care îl respecţi cel mai mult.» La cine se gândeşte oare Noica atunci când cade în metafizica ciobănaşului şi a «arcului carpatic», care, Doamne, dincolo de geschmacklos-ul ei, nu ar fi cu nimic vinovată, de nu s-ar recunoaşte acolo, ca într-o pocită oglindire, minţile înfierbântate sau cinice ale zbierătorilor de profesie? Ce stranie şi, pentru el, compromiţătoare întâlnire! Dar pentru noi, Noica va trebui să rămână mereu altceva: îndemnul şi ştiinţa de a face un simplu şi tăcut pas în lumină.”
Iar câteva luni mai târziu, în iulie 1981, scriam:
„Însă pentru generaţia care făcea primii paşi pe scena publică a culturii către anii 1968–1970, Noica a însemnat şi înseamnă altceva.
Când, după douăzeci de ani de tăcere, Noica a reapărut în cultura română, el a venit în întâmpinarea unor nevoi de puritate morală şi de universalism al culturii. Cultura trebuia făcută în numele unui ideal tautologic, era o practică spirituală săvârşită cu gândul la un „Dumnezeu al culturii“ şi care îşi trăgea forţa tocmai din păstrarea marelui alfabet cultural al spiritului european şi universal. În numele acestui ideal, Noica ne-a trimis către marile texte şi instrumente ale culturii, care erau surse în chip absolut, surse pentru un spirit care nu se închide în frustrări şi orgolii regionale.”
Multă vreme am crezut că omenia și caracterul unui om trec în mod obligatoriu prin cultivarea minții. „Culturalismul” lui Noica m-a făcut să cred că etica presupune o formă înaltă de școlire. Acum, după ce am cunoscut atâția și-atâția ticăloși culți, nu mai cred asta. Cultura – acum știu – lucrează cu materialul (genetic) al „clientului”. Ea nu dă garanția nașterii unui caracter, nu oferă prin ea însăși temeiul personalității. Pe acesta ți-l dai, filtrând tot ce s-a întâmplat cu tine până la o anumită vârstă. Cultura poate rafina caracterul deja existent, îi poate da stil, dar nu-l poate naște. Socrate n-a reușit să-l facă pe Alcibiade mai bun. Acesta a terminat prin a fi paradigma lichelei antice perfecte.
Sorin Lavric a absolvit două facultăți, poate cele mai înalte, alături de cea a Dreptului, din spațiul universitar al Occidentului: Medicina și Filozofia. Pe amândouă le-a dezonorat. Pe prima, făcând propagandă (ca medic!) împotriva purtării măștii anti-Covid în spațiile publice („masca este un sigiliu al îngenunchierii simbolice”) și calificând pandemia ca o „fantasmagorie”, de vreme ce „virulența epidemiei este minimă”, iar „statisticile deceselor sunt umflate”. Pe a doua, Filozofia, a dezonorat-o ilustrând, după ce îi reproșase faptul lui Noica, „potențialul de oroare cu care se pot încărca la un moment dat cuvintele unui filozof”.
De zece ani, de când relațiile editurii Humanitas cu Sorin Lavric au încetat, am continuat să-i urmăresc acestuia traiectoria cu interesul celui ce crezuse la un moment dat că îi poate influența destinul. Treptat, semnele unor derapaje a căror cheie nu reușeam să o găsesc, au început să se înmulțească: de la intenția de a-l invita pe Dan Puric – și unde anume? – la „Fundația Humanitas Aqua Forte”, care celebrează memoria Monicăi Lovinescu, la recenta colaborare cu ziarul Cotidianul, specializat, printre altele, în terfelirea obsesivă a fostului său profesor și îndrumător doctoral.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
