Una dintre primele bătălii ale războiului civil american a avut loc lângă un orășel din Missouri pe care soarta s-a amuzat să-l boteze Carthage [Cartagina]. Cu două milenii înainte, romanii cuceriseră originalul doar pentru a întoarce apoi armele unii împotriva celorlalți în pacea care a urmat. Metus hostilis – teama de inamic – menținuse republica unită, scria istoricul Sallustius, un favorit al părinților fondatori ai SUA. În absența ei, discordia și corupția puteau prospera nestingherit.
Dacă SUA sunt mereu în căutarea unei Cartagine (Gore Vidal vorbea despre „clubul «inamicul lunii»”), acest fapt nu se datorează unui militarism inerent. Ideea e că pacea poate fi și un calvar psihic. Fără o bază etnică, o națiune poate avea nevoie de ceva din exterior pentru a se defini în antiteză cu acel ceva. Războiul civil a avut loc după ce SUA cotonogiseră unicul lucru din vecinătate care aducea cât de cât a amenințare, Mexicul. În perioada interbelică luaseră amploare conflictele urbane: mobilizarea militară, nu doar New Deal, a fost cea care i-a adus la un loc pe italieni, polonezi și irlandezi într-un tot unitar. Cât despre Războiul Rece, observați amplificarea intransigenței politice după încheierea lui. Confirmarea unanimă a judecătorilor propuși pentru Curtea Supremă este o unitate de măsură indirectă a cooperării politice la Washington. Din 1988 nici măcar unul nu a mai fost aprobat cu unanimitate.
O Americă necontestată este o Americă dezbinată. Rezultă că speranța cea mai bună a Americii de a-și menține o oarecare coeziune pe parcursul următoarelor decenii este o Chină formidabilă. Un lucru dezastruos pentru puterea ei relativă în lume s-ar putea dovedi a fi mană cerească pentru coeziunea ei internă. Declinul își are și el utilitatea sa.
Niciuna dintre celelalte soluții posibile pentru dezbinarea națională nu e nici măcar de departe adecvată. Rețele sociale mai bine reglementate, circumscripții electorale mai competitive: aceste reforme, în sine, sunt logice. Însă nepotrivirea dintre profunzimea problemei și superficialitatea soluțiilor este definiția anticlimaxului.
„Reluați întrunirile săptămânale bipartide din Senat” și „Încurajați din nou arta patriotică” sunt alte idei banale vehiculate. Întrucât sacrifică atât de mult pentru a dobândi puterea, politicienii tind să supraestimeze capacitatea politicii de a lupta cu forțele structurale și istorice. SUA nu au intrat într-o eră a discordiei din cauza vreunor deficiențe tehnice ale sistemului lor politic. Și nici nu se vor smulge din mlaștină reparându-le.
Numai un dușman extern poate realiza așa ceva. Însă nu va fi suficient doar unul oarecare. SUA au nevoie de un inamic cu două caracteristici: de talie mare (pentru a induce frica) și cu un model de guvernare diferit (pentru a putea fi identificat cu alteritatea). Absența primei caracteristici este motivul pentru care Al-Qaeda s-a dovedit a fi un liant atât de efemer pentru societatea americană în urma atrocităților de la 11 septembrie 2001. Oricât de letală ar fi, teroarea – până și cuvântul e un substantiv abstract – e un lucru prea difuz și non-teritorial. Cât despre a doua caracteristică, ea i-a lipsit Japoniei în plin avânt economic, tot o democrație și ea, astfel încât nu a traversat niciodată delimitarea dintre rival comercial redutabil și inamic generator de unitate națională.
China primește note extravagante la ambele capitole. Până și americanii pe care nu-i deranjează pierderea primatului mondial pot avea ceva de obiectat în privința modelului politic al uzurpatorului.
E tentant aici să inversezi cauzalitatea. Poate că nu un inamic comun unifică națiunea. Din contră, numai o națiune unificată poate conveni asupra unui inamic comun.
Însă evenimentele recente sugerează contrariul. În prima sa lună de președinție Joe Biden a anulat aproape toate dogmele răsunătoare ale politicii externe de sub Donald Trump. SUA aderă din nou la Consiliul ONU al Drepturilor Omului. Sunt dispuse la revigorarea pactului nuclear cu Iranul, fie și condiționat. Relațiile cu Arabia Saudită sunt mai reci. La conferința virtuală G7 de vineri Biden va continua reconcilierea cu aliații familiari.
Unica linie de aproximativă continuitate o regăsim în cazul Chinei. Beijingul amenință să „ne mănânce prânzul”, afirmă Biden. SUA se confruntă cu o „concurență extremă”. Cu gândul la China a adoptat administrația lui o direcție protecționistă în materie de achiziții federale și ia în calcul o coaliție a democrațiilor. Unul dintre puținele subiecte cu greutate asupra căruia sunt de acord ambele partide americane este China. Iar asta după numai câțiva ani de confruntare între marile puteri (2021 ar putea avea o semnificație similară cu cea avută de 1948 în raport cu războiul rece). Dacă și când SUA vor fi depășite pe plan economic de China, sentimentul de unitate în ostilitate e mai probabil să se aprofundeze decât să se disipeze.
„Vă vom face ceva groaznic”, declara cândva în anii ’80 consilierul sovietic Georgi Arbatov în fața unui auditoriu american. „Vă vom priva de un inamic”. Cât de abilă, și totuși disperată, trebuie să fi sunat la acea vreme declarația. Cât de înfiorător de prescientă sună acum. Dacă această privare se va încheia, America va câștiga la capitolul coeziune internă ceea ce va pierde la influență externă. Inutil de precizat care dintre ele e mai valoroasă.
