În ultimii 30 de ani, administrația românească a fost adesea condusă nu de cei mai competenți, ci de cei mai obedienți. Nu de cei care știau, ci de cei care executau, iar asta nu este doar o problemă morală, ci este o explicație directă pentru stagnarea economică, pentru infrastructura precară, pentru sistemul public sufocat de birocrație și incompetență.
România nu duce lipsă de profesioniști. România duce lipsă de curajul politic de a-i pune acolo unde contează.
Loialitatea bate competența
De fiecare dată când se schimbă guvernul, mii de funcții în instituții publice se redistribuie ca răsplată politică. Agenții, ministere, direcții, consilii de administrație devin monede de schimb. Și de fiecare dată, această practică are același rezultat: discontinuitate, ineficiență și o administrație care se teme mai mult de partid decât de cetățeni.
Această cultură a loialității politice înlocuiește, sistematic, meritocrația. Prețul? Este plătit de noi toți – prin servicii publice slabe, prin decizii proaste, prin lipsa de reformă reală.
E suficient să privim către sistemul de sănătate, unde manageri numiți politic rămân în funcție ani întregi în spitale în care condițiile sunt sub orice standard european. Să ne uităm la sistemul educațional? Unde directori de școli sunt schimbați după culoarea guvernului? Sau în companiile de stat, care ard milioane de euro anual pe salarii pentru funcții de decor?
Nicușor Dan: un altfel de standard
Într-o asemenea cultură, un lider care refuză logica de partid și alege competența iese în evidență. Așa cum a făcut Nicușor Dan, care și-a construit întreaga carieră politică în jurul unui principiu simplu: funcțiile publice trebuie să fie despre expertiză, nu despre influență.
Ca primar general al Capitalei, a rezistat presiunii de a face numiri „strategice” și a preferat oameni cu experiență, chiar dacă nu veneau din zona politică. A fost criticat pentru lentoare, dar nu a fost niciodată acuzat că și-a împărțit funcțiile cu „ai lui”.
De fapt, asta l-a și izolat politic: a refuzat să funcționeze în logica tranzacțională care definește sistemul actual. Și tocmai prin această izolare, a devenit un simbol al unei alte normalități.
Cazul Rădăuți, unde competența înfruntă sistemul
Un exemplu recent: primarul municipiului Rădăuți, Bogdan Loghin, a fost exclus din PNL după ce și-a anunțat public susținerea pentru Nicușor Dan la prezidențiale. Motivația? „Lipsă de loialitate”. Doar că Loghin nu a făcut decât să spună ce mulți alții gândesc: că România are nevoie de un președinte care nu datorează nimic partidelor, ci doar alegătorilor.
Această excludere este, în sine, o dovadă a felului în care funcționează politica: nu e vorba despre idei, ci despre control. Nu despre performanță, ci despre disciplină.
Cei care susțin lideri verticali sunt penalizați, iar cei care acceptă compromisul sunt recompensați.
De ce meritocrația NU este un moft
Mulți o consideră un ideal teoretic, dar meritocrația este esențială pentru orice stat care vrea să progreseze. Țările cu administrații performante au în comun un lucru: instituții în care profesioniștii sunt promovați pe criterii obiective, nu pe baza sprijinului politic. Este momentul să cerem același lucru și în România.
Un președinte cu o viziune meritocratică poate influența numiri esențiale în instituții cheie, poate propune oameni competenți în funcții de reprezentare și poate da tonul unei administrații bazate pe responsabilitate, nu pe apartenență.
A alege între loialitate politică și competență nu ar trebui să fie o dilemă, dar în România de astăzi, din păcate, este.
Nicușor Dan propune un alt model. Un model care nu se construiește pe rețele de influență, ci pe coerență, rigoare și curajul de a rămâne fidel principiilor, chiar și când ești singur împotriva sistemului.
Dacă vrem o administrație care funcționează, avem nevoie de un președinte care nu datorează nimic nimănui – în afară de oameni. Și poate că tocmai de aceea, într-o Românie care încă ezită între trecut și viitor, Nicușor Dan nu este doar un candidat. Este un semnal că se poate altfel.
