Purtatul părului într-un anume fel, în anumite ocazii, cu întregul complex de împodobire a capului, constituia un mesaj către comunitatea respectivă, un limbaj complex, un cod de identificare socială, totodată o marcă zonală, etnică, ceremonială de vârstă şi stare civilă.
Voivodina
Modalitatea de împletire a părului, ornamentele şi podoabele care o completau indicau foarte exact nivelul de vârstă şi starea civilă: dacă fata era fecioară „prinsă în joc” ori fată căpărâtă (logodită), aflată în preajma căsătoriei sau tânără nevastă. Aceasta din urmă continuând să mai poarte un timp – de obicei până la naşterea primului copil – în zile de sărbătoare, când mergea la jocul mare, unele atribute ale gătelii capului caracteristice fecioriei.
Şcheii Braşovului
Dacă fata avea zestrea pregătită, ieşea la joc pieptănată cu o singur coadă lăsată liber pe spate, împodobită cu conchiu (floare de mireasă) şi îmbrăcată în haine de mătase. În cazul în care ea nu era gata cu zestrea, ieşea la joc pieptănată cu două cozi, legată pe cap cu panglică, impodobită cu o agrafă sau cu un trandafir, fiind îmbrăcată în androc şi laibăr de postav.
Comuna Şanţ
Situata in judeţul Bistriţa-Năsăud, fata mare se pieptăna cu cărare la mijloc, părul fiind împletit în două cozi împreunate la ceafă într-o singură coadă în care se împletea o petea (panglică) lungă, procurată din comerţ , decorată cu flori şi fluturi.
Zona Năsăudului
In părţile Sângeorzului şi ale Maierului, fetele îşi împodobeau părul cu păuniţe. Două cercuri realizate din pene negre de struţ, în mijlocul cărora se coseau mărgele mărunte, multicolore şi bumbuşte (flori artificiale şi ace). Aceste păuniţe, montate în dreptul urechilor, erau legate la spate cu o panglică înflorată: de aceasta, se prindeau alte cinci-şase panglici care atârnau liber pe spate.
Negrileşti, din Ţara Vrancei
Fetele se pieptănau cu cărare la mijloc, cu părul împletit în două cozi, numite local gâţe (împletitura începea din partea superioară a urechii). Cozile erau duse apoi spre ceafă şi întrepătrunse, obţinându- se un coc lunguieţ denumit cârcei. Fetele împodobeau acest coc cu flori naturale prinse cu spilci. Când ieşeau la horă, legau de gâţele de la ceafă aşa-numiţii ţochi- pompoane colorate din lână, care atârnau pe mijlocul spatelui. În zilele de sărbătoare, fetele mari purtau o podoabă cunoscută sub denumirea de pletari de piţigoi, alcătuită din bani mărunţi, găuriţi (piţigoi), înşiraţi pe două rânduri, pe o aţă de amici roşu, prinşi de gaura urechii, aduşi plin faţa urechii şi fixaţi de gâţe cu un bold. Din relatări, reiese că această podoabă de bani se purta şi pe creştetul capului, ca o diademă.
Monor din judeţul Bistriţa-Năsăud
Inainte de anul 1918, fetele purtau, în zile de sărbătoare, o bonetă de formă tronconică, alungită la spate, realizată din barşon (catifea) negru sau vişiniu, cu o întăritură de carton. Pe toată suprafaţa, bearta era acoperită cu mărgele colorate, cusute în rânduri. La spate atârnau petele (panglici) multe, în diverse culori, lungi de 40-50 de centimetri, simbolul distinctiv al fecioriei.
Piesele din costumul popular puteau fi îmbrăcate numai într-un anume fel, potrivit unor norme culturale proprii, care precizau modul şi circumstanţele utilizării, ca şi membrii comunităţii care aveau dreptul să le poarte.
În multe zone din ţară, dintre care amintim Ţara Oltului, Vâlcea, Sălajul, dar şi Banatul (inclusiv Voivodina), fetelor le era interzis purtatul catrinţei la spate, peste poalele albe, îmbrăcarea acestei piese şi în faţă şi în spate fiind, însă, obligatorie pentru femeile măritate.
Porumbacu de Jos (Ţara Oltului)
Fata mare purta numai în faţă o catrinţă din lână ţesută în patru iţe, destul de lată încât acoperea bine şoldurile, compusă din două foi unite pe verticală, decorată pe poale cu două rânduri realizate cu sârmă galbenă şi amici negru şi terminată cu frâmbii (ciucuri) negre pe marginea inferioară. În schimb, nevasta purta obligatortu două catrinţe: cea din faţă mai lată, cea din spate mai îngustă. Catrinţa din spate avea fondul roşu şi era decorată în axe paralele orizontale pe toată suprafaţa piesei, în timp ce catrinta din faţă, cu fondul negru, era ornamentată cu trei doar pe poale.
Viştea de Sus, în Ţara Oltului
Fetele purtau peste poale, numai în faţă, păstura roşie din pănură dată la piuă, ornamentată cu motive florale policrome (albastru, galben, verde, alb), imprimată la Făgăraş, cu tipare de mână, pe jumătate din suprafaţa ei şi terminată la marginea inferioară cu frâmbii din strămătură. La spate, poalele fetelor rămâneau neacoperite, în timp ce nevestele asociau păstura roşie purtată în faţă cu o păstură neagră în spate. Şi în zona Meseşului, judeţul Sălaj, fetele, spre deosebire de neveste, purtau zadie de lână numai în faţă, obicei menţinut până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Reguli vestimentare obligatorii
Fixate de tradiţie, impuneau fetei din Uzdin (Voivodina) să îmbrace cămaşă, poale şi catrinţă numai în faţă. În zona Săcele, la Satulung, fata ieşea la horă îmbrăcată cu ia din şimizet (tul brodat) cu guler îngust, cu foile mânecilor şi ale stanilor unite şi încreţite în jurul gâtului. Mânecile foarte largi se terminau cu pumnaşi, denumiţi în termeni locali pumni, realizaţi din posomant (fir metalic auriu) cusut cu mâna, adeseori cu motive geometrice. Pentru a nu se uza prea mult prin spălare, manşetele erau demontabile. Anumite piese de port erau rezervate fetelor.
Astfel, în Şcheii Braşovului, numai fetele aveau voie să poarte vizita, o bluză confecţionată din mătase sau din pluş, şi boarta (ia traditionala care se purta dedesubt, lucrată din madipolon). Prezenţa sau absenţa unor elemente vestimentare sugera categoriile de vârstă, precum şi notele diferenţiatoare dintre ele, comunicând, astfel, mesajele clasei de vârstă respective.
Pregatirea miresei
Pieptănătura, cu întregul complex al gătelii capului, nu constituia numai un semn distinctiv al vârstei, al stării civile, un semn de diferenţiere zonală şi etnică, ci şi o marcă ceremonială.
În zilele de sărbătoare sau în cadrul diverselor ceremonii, cum ar fi cea a nunţii, pieptănăturii i s-a acordat o atenţie deosebită, găteala capului devenind, cu acest prilej, o adevărată creaţie de artă, integrată organic şi armonizată din punct de vedere decorativ şi cromatic cu toate celelalte piese componente ale ansamblului vestimentar.
La această vârstă de maximă frumuseţe, prospeţime şi gingăşie, măiestria şi îndemânarea cu care se împletea şi împodobea părul erau neîntrecute, cumulând numeroase elemente de ordin estetic.
Găteala miresei se făcea, de obicei, la casa părinţilor ei, duminică dimineaţa, de către naşă, ajutată de fete şi femei pricepute, înainte de a pleca la cununia religioasă. În unele zone, ca de exemplu în Ţara Oaşului, pieptănătura miresei era extrem de complicată; realizarea ei dura patru-şase ore, cerând multă migală şi pricepere, drept care numai o femeie specializată din sat putea s-o facă, după o tehnică arhaică, obţinând, în final, o plasă extrem de fină. Aproape tot atâtea ore dura aranjarea elementelor de podoabă.
În zona Rădăuţilor, pieptănăturii şi gătelii capului miresei li s-a acordat o atenţie specială, putându-se vorbi de o creaţie artistică remarcabilă. Astfel, părul era pieptănat cu cărare la mijloc, împletit de la frunte în două cosiţe care se aduceau în formă de coroană pe creştetul capului, legându-se unde începea împletitura cu multă „ strămătură de dram” (lână groasă cumpărată); peste el se aşeza gâţa – un suport de forma unui cerc, confecţionat din lemn sau sârmă subţire, pe care se împleteau şuviţe de păr şi fire de lână roşie. Pe deasupra se cosea zgarda, făcută din mărgele mărunte, policrome.
Cu două-trei duminici înainte de nuntă, fata purta peste gâţă o altă podoabă denumită legătoare, confecţionată dintr-un carton gros, înalt de o palmă, înfăşurat într-o pânză albă, pe care se prindeau alternativ cordele colorate, plisate şi flori de târg. În partea superioară a legătorii, se fixau opt până la zece pene de păun.
În satele Ţării Oltului, părul lung, spălat şi uns cu unt, ca să lucească şi să stea lins, se împletea în două gâţe, cu panglici colorate. Pe cap, mireasa purta borda, un cerc de fier învelit în pânză de care se prindeau panglici colorate, încreţite, care atârnau pe spate.
