Compozitor german, Carl Heinrich Maria Orff, s-a nǎscut la München pe 10 iulie 1895. La vȃrsta de 5 ani începe sǎ ia lecţii de pian, orgǎ și violoncel. Cu timpul își dǎ seama cǎ este mai interesat de compoziţie decȃt de a studia pentru a fi un performan. Ȋn aceastǎ perioada scrie spectacole de pǎpuși pentru familia sa, compune muzicǎ pentru pian, vioara, ceterǎ și glockenspiel. Ȋn adolescenţǎ învaţǎ arta compoziţiei fǎrǎ a avea un profesor, doar studiind capodoperele clasice. Mama sa îl va ajuta sǎ-și creeze propria notaţie muzicalǎ. De aici pornește adevǎrata lui aventurǎ componisticǎ.
Primele lucrǎri
Ȋn 1911, la doar 16 ani, o parte din compoziţiile lui Orff sunt publicate. Multe dintre aceste opere sunt inspirate din texte ale poeţilor germani, iar limbajul muzical devine total distinct faţǎ de stilul acelor vremuri (stilul vremii era inspirat de Richard Strauss și alţi compozitori germani ai perioadei). Ȋn același an compune o lucrare de mari dimensiuni, neterminatǎ, Zarathustra, Op. 14. Este o lucrare inspiratǎ de un pasaj din romanul filosofic Thus Spake Zarathustra, de Friedrich Nietzsche, și este conceputǎ pentru bariton, trei coruri masculine și orchestrǎ.
Influenţat de compozitorul impresionist francez Claude Debussy, compune în 1912 opera Gisei, the Sacrifice, unde începe a folosi culoarea și combinǎ instrumentele din orchestrǎ neobișnuit.
Studiazǎ la Academia de Muzicǎ din Munchen pȃnǎ în 1914. Dupǎ participarea în Primul Rǎzboi Mondial, Carl va deţine diverse funcţii în Operele din Mannheim și Darmstadt. Apoi se va întoarce în München pentru a continua studiul asupra muzicii sale.
La mijlocul anilor ̓20 Orff își formuleazǎ conceptul denumit muzicǎ elementarǎ care se baza pe unitatea artelor simbolizatǎ de muzele Greciei Antice, și care implicau dans, muzicǎ, poezie, imagine, design și gesturi teatrale. Ca mai toţi compozitorii vremii, Orff a fost influenţat de Igor Stravinsky, însă cu timpul va începe sǎ-și adapteze compoziţiile pentru reprezentǎrile contemporane teatrale.
Opera lui Claudio Monteverdi Orfeu (1605), va fi prezentatǎ sub conducerea lui Orff în 1925, la Mannheim. Ȋn acea vreme opera lui Monteverdi era aproape necunoscutǎ, dar Orff reușește sǎ o readucǎ în atenţia publicului folosind cȃteva instrumente care fuseserǎ folosite în reprezentaţia iniţialǎ din 1607. Ȋn același an va compune Klage der Ariadne – Plȃnsul Ariadnei.
Orff pedagogul
Ȋn 1924 fondeazǎ în München împreunǎ cu dansatoarea Dorothea Günther o școalǎ – The Günther School pentru gimnasticǎ, muzicǎ și dans. Pȃnǎ la sfȃrșitul vieţii acesta își va dezvolta propria teorie de educaţie muzicală, și va lucra cu copii. Ȋn 1930 publicǎ un manual cu titlul Schulwerk (Muzicǎ pentru copii 1930-1933, revizuitǎ 1950-1954), prin care își dezvǎluie metoda de predare. Acest manual conţine modele simple ritmice, bucǎţi muzicale pentru xilofon, glockenspiel și alte instrumente de percuţie pentru tineri de vȃrste cuprinse între 12 și 22 de ani. Acest titlu va fi folosit și pentru cǎrţile bazate pe emisiunile de radio din 1949. Lucrǎrile pentru copii nu au fost concepute pentru a fi interpretate de copii, unele pǎrţi fiind adevǎrate provocǎri pentru interpretarea profesorilor. Ele sunt concepute ca exemplu de piese care aratǎ cum se folosesc ostinati, bordun și texte potrivite copiilor. Astfel profesorii sunt încurajaţi sǎ simplifice piesele, sǎ scrie texte originale pentru piese și sǎ modifice instrumentarul pentru a se adapta nivelului clasei de elevi. Ideile lui vor fi dezvoltate împreunǎ cu Gunild Keetman printr-o abordare inovativǎ a educaţiei copiilor, numitǎ Orff Schulwerk.
Ȋn aceeași categorie a muncii sale pedagogice se poate adǎuga și faptul cǎ a editat operele secolului al-XVII-lea.
Marele success: Carmina Burana
Istoria celebră a cantatei Carmina Burana începe printr-o întâmplare aparent banală: descoperirea de către compozitorul Carl Orff, într-un catalog de anticariat, a unei lucrări cu texte medievale. Manuscrisul a fost gǎsit în anul 1803 la Benediktbeuern, o mǎnǎstire benedictinǎ aflatǎ la 100 de km sud de München (manuscrisul se numește Codex Latinus Monacensis, iar în prezent se aflǎ în Biblioteca Naţionalǎ din Müchen). Ȋn 1847, librarul münchenez Johann Andreas Schmeller a publicat pentru prima datǎ aceastǎ colecţie, dȃndu-i numele latin Carmina Burana, ceea ce s-ar traduce – Cȃntecele de la Beuren. Așa cum se obișnuia la începutul Evului Mediu, textele sunt intercalate de sfaturi morale și didactice, deoarece multe din texte sunt imnuri bahice, cȃntece cu conţinut erotic sau parodii blasfemice la ceremonia liturgicǎ. Cu toate cǎ manuscrisul conţinea și urme de melodii, Orff a compus o muzicǎ nouǎ avȃnd la bazǎ aceste texte, muzicǎ influenţatǎ stilul Renașterii și al începutului Barocului.
Carmina Burana reprezintǎ cea mai cunoscutǎ și mai cuprinzǎtoare culegere de poezie medievalǎ și cȃntece profane în limba latinǎ, reunind poeme satiric-moralizatoare, cȃntece de dragoste și cȃntece de pahar și de petrecere. Orff s-a simţit atras de titlu şi după ce a obţinut volumul, a realizat, pornind de la o selecţie a cântecelor şi versurilor cuprinse în volum, capodopera vieţii sale. De la prima sa audiţie (8 iunie 1837, Frankfurt am Main) şi până în prezent, Carmina Burana se bucură de o celebritate fără precedent.
Titlul complet din latinǎ este Carmina Burana: Cantiones profanae cantoribus et choris cantandae (Cȃntece laice pentru cȃntǎreţi și coruri pentru a fi cȃntate împreunǎ cu instrumente și imagini magice). Carmina Burana este o parte din Trionfi, un muzical triptic care include și Catulli Carmina și Trionfo di Afrodite. Primul și ultimul moment al piesei poartă numele de Fortuna Imperatrix Mundi (Fortuna Ȋmpǎrǎteasa lumii) și începe cu binecunoscuta „O Fortuna”.
Textul original dateazǎ din secolele XI, XII și XIII, acoperind o gamǎ largǎ de subiecte comune atȃt secolului al -XIII-lea, cȃt și secolului al-XXI-lea: nestatornicia bogǎţiei, natura efemerǎ a vieţii, bucuria pentru revenirea primǎverii, plǎcerile și pericolele acestora (alcoolul, jocurile de noroc, lǎcomia, pofta neînfrȃnată). La început, regimul nazist a fost contrariat de tonul erotic al unora dintre poeme, dar cu timpul aceasta va deveni cea mai faimoasǎ piesǎ muzicalǎ a vremii. Dupǎ Rǎzboi, lucrarea a continuat sǎ creascǎ în popularitate, iar din 1960 ajunge sǎ facǎ parte din repertoriul clasic internaţional. În urma Premierii, Orff spunea: „Tot ceea ce am scris pȃnǎ-n prezent și care din pǎcate este imprimat, puteţi distruge. Cu Carmina Burana încep lucrǎrile de colecţie.”
Lucrarea este structuratǎ în cinci mari secţiuni care conţin 25 de moment. Mare parte din structura compoziţionalǎ se bazeazǎ pe ideea de mișcare a roţii Fortunei, înfǎţișatǎ și pe desenul gǎsit pe prima paginǎ a Codexului Burana. Desenul conţine patru fraze scrise în jurul exteriorului roţii: Regnabo, Regno, Regnavi, Sum sine regno. Ȋn fiecare scenǎ, uneori într-o singurǎ mișcare roata norocului se schimbǎ, de la bucurie la supǎrare, de la speranţǎ la deznǎdejde. Orff a dezvoltat un concept dramatic numit Theatrum Mundi, în care muzica, mișcarea și vorbirea sunt inseparabile.
Stilul lucrǎrii
Criticii spun cǎ stilul în care este compusǎ lucrarea demonstreazǎ o dorinţǎ de exprimare sincerǎ și accesibilǎ. Orff a fost influenţat de melodicitatea Renașterii și Barocului. De asemenea muzica amintește de compoziţia lui Stravinski, Nunta, în care ritmul este primordial. Şi el, a fǎcut din ritm elementul fundamental al lucrǎrii sale.
Unele arii reprezintǎ provocǎri pentru soliști: aria tenorului Olim lacus colueram este cȃntatǎ aproape complet în falsetto; aria baritonului Dies nox et omnia are note mari care nu sunt frecvent întȃlnite în repertoriul unui bariton; aria sopranei Dulcissime are de asemenea note extrem de mari, compozitorul destinȃnd aceastǎ arie pentru o sopranǎ liricǎ, nu de coloraturǎ.
Orchestra este mare, formatǎ din: trei fluiere, trei oboaie, trei clarinete, doi fagoţi, un contrafagot , patru corni, trei trompete, trei tromboni, o tubǎ, o secţie de percuţie cu cinci timpani, douǎ tobe, o tobǎ bass, triunghi, talgere. Spectacolul este completat de douǎ coruri, unul mare si unul mic, cor de bǎieţi, solistǎ sopranǎ, solist tenor, solist bariton, scurte solo-uri de chitarǎ pentru trei tenori, bariton și doi bași. Deși a fost creatǎ ca o lucrare de scenǎ ce implicǎ coregrafie, design vizual și alte elemente scenice, acum piesa se reprezintǎ și în sǎli de concerte ca o cantatǎ.
Alte compoziţii
A fost printre compozitorii care au rǎspuns dorinţei regimului nazist, care interzisese compoziţia lui Felix Mendelssohn pentru Visul unei nopţi de varǎ. Detractorii sǎi au spus cǎ de fapt Orff ar fi scris muzica cu mulţi ani înainte de acest moment, de prin anii 1917 – 1927. Dar versiunea finalǎ s-a reprezentat abia în 1964.
A compus și muzicǎ pentru basme: Der Mond – Luna (1939), Die Kluge – Ȋnţeleptul (1943).
A fost suspectat de a fi fost membru al partidului nazist, dar dupǎ Razboi a negat acest lucru, afirmȃnd chiar cǎ ar fi fǎcut parte din mișcarea de rezistenţǎ White Rose.
Ultimele sale opere sunt bazate pe texte din antichitate: Antigone (1949), Oedipus the Tyrant (1958), Prometheus (1968), Play on the End of Times (1971).
Moare de cancer pe 29 martie 1982, la vȃrsta de 86 de ani, în München.
Sursa foto : Famous People,Globe Dancer
Bibliografie
Constantinescu G., Boga I. O cǎlǎtorie prin istoria muzicii, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București 2008
Caracaș C., Sǎndulescu V. Consemnǎri coregrafice. Baletul Operei Naţionale, Editura RAO, București 2011
Acest material a fost elaborat și redactat de către doamna profesoară Geta Huncanu cu ocazia de a omagia așa cum se cuvine perrsonlitates compozitorului german Carl Orff. Toate drepturile cât și responsabilitatea acestui material redactat aparține în exclusivitate autoarei.Orice formă de folosire, de citare și de transcriere se consideră infracțiune deoarece nu respectă legea drepturilor de autor.Dacă cineva se simte lezat într-un fel de acest articol de pe această platformă website, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în prealabil.
