Într-un moment în care alianța transatlantică se confruntă cu cel mai serios test din ultimele decenii, leadershipul nu este doar o chestiune de amploare, ci și una de claritate. Din această perspectivă, președintele României, Nicușor Dan, se conturează ca o figură de prim-plan.
Summitul București 9, desfășurat pe 13 mai la București, a oferit o imagine revelatoare asupra stilului de conducere al președintelui Nicușor Dan. Ceea ce odinioară ar fi putut fi considerat o reuniune a unor aliați periferici a devenit, în schimb, un teren de testare pentru modul în care flancul estic al NATO înțelege momentul actual și intenționează să răspundă la acesta. La București, sub copreședinția președintelui Dan, mesajul a fost de neconfundat: descurajarea trebuie reconstruită nu ca retorică, ci drept capacitate.
Președintele Dan, matematician de profesie, a intrat în viața publică nu prin ierarhiile de partid, ci prin combaterea corupției, apărarea normelor instituționale și promovarea transparenței. Leadershipul său este definit de disciplină și de insistența asupra rezultatelor.
De la preluarea mandatului în 2025, președintele Dan a ancorat ferm România în curentul principal euro-atlantic, reafirmând angajamentele față de NATO și Uniunea Europeană într-un moment în care ambele au nevoie de consolidare. Însă comportamentul său pe scena internațională sugerează ceva și mai important: capacitatea de a transforma consensul în direcție strategică.
Semnificația summitului de la București rezidă tocmai aici. Convocat înaintea următoarei reuniuni a liderilor NATO, acesta a reunit aliați est-europeni, parteneri nordici, Statele Unite și Ucraina într-un format extins care reflectă noua geometrie strategică a Europei. Nu a fost un exercițiu de simbolism. A fost pregătire.
Argumentul președintelui Dan a fost simplu și remarcabil de lipsit de sentimentalism. Angajamentele de apărare trebuie măsurate prin ceea ce produc. Cheltuielile trebuie să genereze capacitate. Coordonarea trebuie să genereze pregătire operațională. Astfel de afirmații pot părea evidente, însă în politica alianțelor ele sunt adesea evitate. Preferința este pentru unitate în cuvinte, nu pentru responsabilitate în execuție. Abordarea președintelui Dan contravine acestei tendințe.
El a fost, de asemenea, clar în privința unei realități pe care unele capitale occidentale încă se străduiesc să o internalizeze: războiul din Ucraina nu este o criză periferică, ci un test definitoriu pentru ordinea de securitate europeană. Stabilitatea Ucrainei și a statelor vecine nu este separată de securitatea NATO. Este inseparabilă de aceasta. Pe flancul estic, aceasta nu este o teorie. Este geografie.
Concluziile summitului au reflectat această perspectivă mai fermă. Liderii au susținut un cadru mai ambițios pentru apărarea colectivă, accentuând creșterea cheltuielilor, consolidarea capabilităților europene și revitalizarea parteneriatului transatlantic. Ei au reafirmat, de asemenea, ceea ce devine din ce în ce mai greu de contestat: Rusia reprezintă cea mai semnificativă amenințare pe termen lung la adresa securității aliaților.
Nimic din toate acestea nu este revoluționar. Ceea ce contează este gradul de convergență – și disponibilitatea de a acționa pe baza acesteia.
Rolul României în acest proces nu este întâmplător. Ca putere la Marea Neagră, poziționată pe frontiera estică a NATO, ea se află la intersecția mai multor dintre cele mai presante provocări de securitate ale Europei. Președintele Dan a tratat acest lucru nu ca pe o vulnerabilitate, ci ca pe o platformă. Prin reunirea aliaților la București și prin modelarea agendei în jurul capabilităților, nu al posturii, el a mutat România într-un rol mai afirmativ în cadrul alianței.
Aceasta reflectă o schimbare mai amplă în interiorul NATO. Centrul de greutate nu mai este limitat la Europa Occidentală. El este definit tot mai mult de statele care resimt cel mai imediat consecințele unui eșec strategic. Perspectiva lor este mai puțin abstractă și adesea mai instructivă.
Leadershipul președintelui Dan subliniază și o altă schimbare: importanța tot mai mare a competenței tehnocratice într-un mediu definit de complexitate. Descurajarea modernă nu ține doar de numărul de trupe sau de declarațiile alianței. Ea implică capacitate industrială, reziliența infrastructurii, apărare cibernetică și lanțuri de aprovizionare. Acestea sunt probleme de sistem la fel de mult cât sunt geopolitice. Ele recompensează gândirea analitică și penalizează ambiguitatea.
Aici, pregătirea președintelui Dan s-ar putea dovedi mai puțin neobișnuită decât vizionară. Accentul său pe rezultate măsurabile, pe alinierea resurselor cu obiectivele și pe integrarea politicii economice cu cea de securitate indică un model de guvernare mai coerent, mai bine adaptat provocărilor actuale.
Nimic din toate acestea nu sugerează că România sau formatul B9 vor înlocui marile puteri din NATO. Nici nu ar trebui. Însă sugerează că influența în cadrul alianței devine mai distribuită și că statele capabile să convoace, să alinieze și să execute pot exercita un impact disproporționat.
Summitul de la București nu a rezolvat tensiunile fundamentale ale NATO. Întrebările privind împărțirea responsabilităților, capacitatea industrială și strategia pe termen lung rămân. Totuși, el a demonstrat că leadershipul, atunci când este fundamentat pe realism și claritate, poate încă să modeleze direcția.
În această perioadă de incertitudine, aceasta reprezintă o contribuție semnificativă.
Amb. Adrian Zuckerman (ret.)
Președinte, Alianța
