
« Nu sunt ce par a fi », se confesa Ion Minulescu într-una dintre poeziile sale şi câtă dreptate avea!
Cu toţii suntem nişte măşti sau, mă rog, purtăm o mască, după împrejurări. Dar să ne înţelegem, nu mă refer aici la masca anti-COVID.
Aşadar, pozăm într-un fel anume fără să ne dăm seama că, practic, ne furăm singuri căciula şi că în cele din urmă răbdătorul nostru alter ego se va răzvrăti. Mai devreme sau mai târziu trezirea se va produce şi precum se ştie: „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.“ (Camil Petrescu)
Aş fi preferat să-mi continui somnul decât această trezire care mă face să mă cutremur. Dar cum să nu te cutremuri când vezi că, de fapt, totul este aparenţă. De la editorialul nu ştiu cărui cotidian în vogă la un moment dat până la mănuşile galbene, celebre în lumea mondenă a secolului al XIX-lea. De ce râzi? Ce e de râs în asta? Sigur, râzi de mănuşile galbene. Află că erau de bonton pe vremea lui Balzac, dacă e să-i dăm crezare. Dacă l-ai citi cu luare-aminte, nu ai mai găsi nimic de râs.
Şi apoi, află că şi eu am o pereche, bine, nu de mănuşi, ci de şosete… galbene. Acuma râzi de mine. Nu râde, că râsul se ia! Poftim? Le-am primit, pur şi simplu, dimpreună cu alte haine. Cred că frate-meu din Germania a luat un sac de la solduri şi n-a avut răbdarea să le trieze. Şi cum familia este mare, a trimis pentru toţi, nu?! Cine ştie, poate i se brodesc cuiva? Acuma, nu ştiu prin ce întâmplare au ajuns la mine. Cu siguranţă, din neatenţie.
De fapt, ceea ce-mi reproşez este superficialitatea şi comoditatea. De ce? Pentru că lucruri care uneori mă sufocă, mă apasă, ba chiar mă scot din sărite determinându-mă să iau atitudine sau să acţionez, după caz, alteori mă lasă rece, nu le văd şi nu le acord importanţă. Însă ochiul interior stă la pândă şi cum prinde un moment de slăbiciune, cum îşi scoate colţii.
Ca şi acum, de bună seamă. De unde această aplecare asupra propriilor trăiri nu ştiu. Cred că este nativă, viscerală fiecăruia dintre noi. Depinde, poate, numai modul de manifestare. Mocneşte latent precum un vulcan şi dă pe dinafară asemenea acestuia, de îndată ce găseşte veriga slabă. Altă explicaţie nu găsesc.
Drept este că m-a fascinat dintotdeauna omul, m-au cutremurat frământările, căutările lui, setea sa de absolut. Dar ce iluzie deşartă! Vă miraţi? Eu, însă, nu. Dimpotrivă, consider că nu numai aceste căutări sunt deşertăciune, dar şi că omul în sine este o iluzie. Cu toţii suntem aparenţă şi ne zbatem – tragic, nu ?! – să ajungem la esenţă.
Purtând masca omului fericit, trăim cu iluzia fericirii pe când, în fond, e viceversa. Iar atunci când dăm jos masca şi printr-o nefericită întâmplare avem şi o oglindă la îndemână, chiar o facem ţăndări numai pentru a nu ne mai vedea chipul, masca ce atâta vreme ne-a păcălit.
Duplicitari, cu bună ştiinţă i-am acceptat jocul perfid, dar mai devreme sau mai târziu soseşte şi scadenţa, TREZIREA, precum spuneam. Şi nu, nu e nevoie de nicio găleată cu gheaţă în cap, precum am văzut că se practică. Inevitabil, la un moment dat, trezirea din amorţeală soseşte pentru fiecare.
Ţinem cerul în palme şi ne credem buricul pământului. Jos masca! Vivat veritas! Trăiască adevărul! Dar care adevăr, mă rog? Adevărul că sunt nefericit mă zgâlţâie din toate măruntaiele.
Aşadar, minte-mă frumos şi mă voi simţi ca-n paradis! Nimănui nu-i place ADEVĂRUL. În fond, dacă ne gândim bine, adevărul nici nu există. Cei care susţin că deţin adevărul absolut, ori se înşeală ori sunt nişte şarlatani. Înclin să cred că cea din urmă variantă este reală, deşi există şi nebuni frumoşi care cred că deţin adevărul, fie şi numai atât cât ţine nebunia lor.
Privit din unghiul adecvat, opusul adevărului înseamnă tot adevăr. Şi atunci la ce folos atâta zbatere?!
Mi-au venit acum în minte cuvintele lui Ammonius Saccas «Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul » care, scriind biografia marelui filozof, a mărturisit că nu-i suficient ca o părere sau o teorie să se bucure de autoritatea unui nume atat de vestit si de respectat ca acela al lui Platon, ci pentru a fi admisă ea trebuie să fie întemeiată şi pe adevăr. Care adevăr, Doamne iartă-mă? Al meu, al tău, al lui / al ei?
Aşadar, şi filozoful se înşela. Oare, chiar aşa de nesăbuiţi să fim? Şi totuşi, până la urmă cred că Socrate avea dreptate când afirma în cunoscutul său citat paradoxal: „Ştiu că nu ştiu nimic şi nici măcar asta nu ştiu..”
Şi apoi, nici nu e surprinzător în lumea relativă în care trăim.
Sursa foto: https://google com
Acest material a fost realizat de către doamna Elena Agiu-Neacșu în exclusivitate pentru platforma media independentă Criteriul Național