Prăbuşirea Uniunii Sovietice n-a fost – aşa cum se crede – un eveniment brusc, petrecut peste noapte. Chiar dacă noi, alături de ceilalţi spectatori ai acelui moment, am fost luaţi pe nepregătite, simţind cumva că istoria se accelerează. În fapt, întreaga serie de evenimente a fost parte a unui plan extrem de bine articulat.
Personajul central a fost un agent anglo-israelian pe numele său Mihail Gorbaciov. Contextul era unul deosebit de tulbure. Cea mai mare ţară socialistă a momentului începuse să gâfâie. Economia sa, care de multă vreme rula în gol, dădea semne clare de epuizare. Teoretic se putea trece peste asta, ridicând tirania şi forţând o nouă utopie socialistă. Practic însă, indicatorii nervozităţii sociale erau într-o zonă considerată la unison extrem de periculoasă.
Riscurile erau multiple pentru întregul sistem mondial. De la probabilitatea instabilităţii necontrolabile în jumătate de lume până la soarta neclară a arsenalului nuclear rusesc, toate erau teme profunde pe care factorii de decizie le puneau în balanţă pentru a putea depăşi impasul. Aşa a apărut momentul zero, sub forma întâlnirii de la Malta, aşa s-a parafat foaia de parcurs a noului context politico-economic şi-aşa, la grămadă, ne-a venit şi nouă „porţia de libertate”. Ceea ce s-a întâmplat ştiţi prea bine: o serie de spectacole grandioase, în care ţările se eliberau de sub „teroarea comunistă” cu binecuvântarea şi sub supravegherea strictă a ruşilor, cei care aduseseră „lumina comunismului” în partea de lume care le fusese alocată.
Reţineţi însă că întreaga problemă fusese generată de imposibilitatea economiilor socialiste de a mai funcţiona – chiar şi aparent – la un nivel cât de cât optim.
Chiar dacă fusese elaborat cu mult timp în urmă, planul avea multe zone gri. În acelaşi timp însă, s-a pariat pe faptul că nu vor fi probleme majore întrucât popoarele din statele socialiste vor fi concentrate pe atât de dorita „implementare a bunăstării occidentale”. Şi, după cum s-a observat, atârnarea unui morcov în faţa măgarului a rezolvat problema tracţiunii în direcţia dorită.
Fostele ţări socialiste au mers în direcţia prognozată având în ochi atât „minunata lume occidentală” sub forma morcovului, cât şi „oaia neagră” iugoslavă rezultată dintr-un scenariu pus în scenă destul de pripit, dar care şi-a jucat perfect rolul bâtei ameninţătoare. Teoretic se încheiase „utopia comunistă”. Practic însă totul abia începea.
Uniunea Sovietică n-a fost un stat comunist. A fost un experiment pus la cale de spionajul german din Primul Război Mondial şi marii granguri financiari de pe Wall Street. Cele două săgeţi aruncate în linia întâi au fost, după cum bine se ştie, Lenin din partea germană şi Troţki din zona americană. Astfel a fost finanţată aşa-zisa revoluţie şi aşa s-a instaurat regimul marxist în Rusia.
Mai degrabă, tot ceea ce s-a întâmplat a ţinut de hazard, de un tragic joc hilar al istoriei menit parcă a trage întregii omeniri un semnal de alarmă asupra pericolelor tembelei ideologii marxiste. De asemenea, vom spune că prăbuşirea Uniunii Sovietice n-a însemnat încheierea socotelilor pe care omenirea le-a avut cu marxismul ci, culmea, intrarea în adevărata epocă marxistă.
Mulţi dintre dizidenţii sovietici care părăseau URSS-ul, după perioada normală de „aclimatizare” în Occident, aveau bănuieli stranii. Iniţial şi le inhibau, apoi le discutau pe un ton şoptit pentru ca, în final, să le discute la vedere. Ce se întâmpla? Înţelegeau că „societatea liberă” pe care-o marketa Occidentul era în fapt una care se îndrepta cu voioşie spre idealurile tătucului Marx şi, vorba bancului, a soţiei sale Engels.
Privind retrospectiv vom constata cu stupoare că în anul de graţie 1989 nu doar socialismul se afla în impas, ci şi capitalismul occidental. De partea socialistă a barierei aveam tot mai desele crize de aprovizionare cu bunuri şi servicii absolut necesare subzistenţei, în timp ce pe partea „capitalistă” erau probleme legate de suprasaturarea pieţelor şi foamea de noi pieţe de desfacere. De-aceea, criza socialistă a fost în fapt gura de oxigen care lipsea spaţiului occidental. Câştigându-se pieţe noi s-a putut perpetua modelul economic occidental care, beneficiind de vânt din pupă, a condus la continuarea evoluţiei şi pe plan ideologic.
Astfel, în paralel cu acapararea fragilelor economii estice s-a mers mai departe pe tărâmul ideologic trasat de Şcoala de la Frankfurt: corectitudinea politică, sexo-marxismul şi modelele culturale propovăduite încă de pe vremea ticălosului Béla Kun sau a extremistei Rosa Luxemburg. Spălarea pe creier a funcţionat de minune.
Iată-ne ajunşi în prezent unde întregul tembelism pare dus la extrem. Peste tot în lume corectitudinea politică deturnează personalităţile bieţilor „educaţi” pe care-i condamnă la idealuri iluzorii. Pe plan economic, utopia comunistă a tătucului Marx se pune la punct pas cu pas.
„Comunismul va apărea în cea mai dezvoltată ţară capitalistă a lumii, în mod paşnic, prin concentrarea la vârf a capitalurilor în transnaţionalele care depăşesc statul, statul devenind un duşman”. Citind acest pasaj din Marx şi văzând structura economică a lumii de azi am putea spune că Marx a fost un profet. Fals! În fapt zicerea lui Marx nu e profetică, ea este parte a unei foi de parcurs care, de-a lungul ultimelor secole a fost pusă cu sfinţenie în practică. Zece companii multinaţionale gigantice sunt responsabile pentru falsa bunăstare de care avem parte în magazine.
Puzderia de mărci are la bază câteva nume pe care le ştiţi, dar nu le conştientizaţi puterea: Nestle, Procter&Gamble, Johnson&Johnson, Unilever, Mars, Kelloggs, Pepsico, Coca Cola, Kraft. Asta-i partea vizibilă. Mai în spate sunt alţi giganţi aflaţi însă în aceleaşi mâini: Cargill, Bunge, ADM sau Monsanto(acum Bayer).
Totul arată exact aşa cum a dictat taica Marx: transnaţionale concentrând capitalurile pentru care statul este un duşman. Şi-atunci, probabil vă întrebaţi, care-ar putea fi aliaţii acestor giganţi? De bună seamă iluminaţii globalişti pe care-i finanţează. Iar asta nu se-ntâmplă de ieri de azi, ci de o groază de vreme. Cum credeţi c-a apărut Comisia Trilaterală? Dar influentul CFR(Council on Foreign Relations)? Vă gândiţi că o necesitate mondială le-a făcut să apară din nimic? Fals. Studiaţi biografia lui David Rockefeller şi-o să înţelegeţi mai bine cam cum e treaba cu „imaculatele concepţii” ale organizaţiilor de presiune ale politicii contemporane.
Să lăsăm totuşi de-o parte controversele care ne pot arunca în ochii ignoranţilor la „gunoiul” denumit arbitrar „teoria conspiraţiei”. N-are sens să stăm şi să apărăm poziţii aşa-zis controversate din istorie atâta vreme cât avem prezentul la îndemână şi, în locul căutării prin surse de multe ori obscure şi ascunse în uitare, putem da o privire pe geam. Să deschidem fereastra, aşadar.
Constatăm o mână de giganţi care concentrează aproape întreaga activitate economică a lumii, care „desenează” cum vor globul pământesc. Avem noi, stăpânii, interes în „zona X”? Un emisar de-al nostru este trimis pentru a le comunica oficialilor „zonei X” despre interesul stăpânilor. Cei de-acolo au două alternative: ori instaurarea „democraţiei” pe cale paşnică, ori printr-un război sau o revoluţie colorată. De instaurat oricum se va instaura, dar modul în care se face este decis de bietele victime. Dacă au atitudine de sclavi se face paşnic, dacă îndrăznesc să arate vreun dram de demnitate, aceasta le va fi tratată cu bombe sau războaie civile. Scenariile sunt deja scrise, iar punerea oricăruia în aplicare e o chestiune care ţine strict de birocraţie şi organizare, lucruri optimizate admirabil.
Însă, ceea ce e mai puţin vizibil ochiului neexperimentat e faptul că întreaga economie a „transnaţionalelor” este în fapt una de sorginte socialistă. Singura diferenţă e că stăpânul nu e statul, ci grupul obscur din spatele scenei. În fapt, pentru sclav nu prea contează dacă stăpânul e un stat sau un particular, obligaţiile sale sunt aceleaşi. Pentru stăpânul de azi însă, obligaţiile de bază sunt două: prima e cea de a ieşi din scenă, de a nu fi vizibil, iar cea de-a doua de a-i asigura sclavului iluzia libertăţii, a utopiei că tot ceea ce i se-ntâmplă are la bază propriile sale decizii. De-aici ne vine întreg spectacolul.
Ştiţi care-i fabrica bunăstării lumii de azi? O ştie toată lumea, e China. Paradisul produselor de toate formele şi culorile. Acolo, la capătul aceleiaşi benzi de producţie ies câte 4-5 „mărci” concurente pe care se bat consumatorii. Preferi un laptop Dell sau un HP? Sau poate un Lenovo? Aşa-i că unul ţi se pare mai bun în timp ce altul pare mai prost? E logic, doar se fac pe-aceeaşi bandă. Ţi se pare mai cool un iPhone? Aşa-i că-ţi îmbunătăţeşte statutul? La fel cum pe altul, un Samsung îl face să prindă aripi. Fantastic, doar că toate sunt făcute din acelaşi plastic, au aceleaşi circuite electronice, aceleaşi memorii şi, în fapt, aceleaşi funcţii. Doar percepţia e diferită, iar asta e treaba băieţilor de la marketing.
Ce-i marketingul? Evoluţia naturală a propagandei, cea care-i face pe oameni să fie mândri de sclavia pe care-o suportă. Diferenţa dintre un bou pesimist şi unul optimist e cea că boul optimist e mândru. Chiar dacă fac acelaşi lucru, optimistul o face cu plăcere şi cu credinţa că, dacă-şi va face datoria, la momentul oportun, el va fi cel care va da cu biciul. E o chestiune perfect realizabilă în măsura în care respectivul bou optimist se va putea transforma de-a lungul scurtei sale vieţi în om. Altfel sfârşitul îi va fi tot la abator.
Ceea ce însă scapă acestei perfecţiuni a sistemului este faptul că, în momentul în care se ajunge la saturarea pieţelor începe şi sfârşitul său. Falsa concurenţă doar maschează poziţia monopolistă. Problemele monopolului sunt cunoscute tuturor: în final conduce la stagnare şi lipsă de eficienţă. Asta s-a întâmplat în toate economiile monopoliste. Şi asta se vede limpede acum peste tot în lume: produsele sunt mult mai proaste, iar diversificarea, de cele mai multe ori, presupune doar schimbarea etichetei şi a culorii, în spate aflându-se acelaşi lucru. De ce? Pentru că aşa e optim. Economia mondială este la ora actuală una pur socialista. Acesta-i şi motivul pentru care vedeta lumii de azi e China socialistă. Modelul ei se integrează perfect modelului mondial.
Acum se văd limpede problemele care abia se întrezăreau prin anii 70. Hiper-concentrata economie mondială merge strict pe acelaşi drum pe care au mers economiile ţărilor socialiste. Totul se accelerează, iar finalul nu e departe. În maxim câţiva ani vor apărea problemele de aprovizionare, penuria alimentară şi energetică, creşterea tiraniei s.a.m.d. Sunt elemente normale generate strict de modelul centralizat care, în plus, mai vine de data aceasta la pachet şi cu optimizarea profitului, element care accelerează calea spre dezastru. De-aceea toate fenomenele negative se accelerează, de-aceea roata se învârte din ce în ce mai repede. E roata deşertăciunii care, pe moment ne ameţeşte. Dar nimeni nu e scutit de deraierea generată de implacabila forţă centrifugă. Reţineţi borna kilometrică pe care v-o spun azi: 2025. Mai sunt şase ani! (Paula Stan).
