O paranoia imperială pare să fie atins Rusia lui Vladimir Putin. Dincolo de imaginile destinate să umanizeze profilul unui dictator reinventat ca om al poporului şi prieten al întregii naţiuni o căutare frenetică a inamicilor interni şi externi se desfăşoară, ca şi cum rebeliunea Wagner şi războiul de agresiune împotriva Ucrainei ar hrăni acest instinct de identificare a duşmanului ce pune în pericol lumea rusă.
Ioan StanomirFoto: Arhiva personala
Este această paranoia semnul unei patologii politice ce rezumă impasul rus de acum. Statul rus nu mai are altă raţiune de a fi decât aceea de a susţine un război criminal : economia de război, cu mentalitatea ei cazonă şi totalitară, modelează un peisaj instituţional ce stă sub semnul controlului şi al suspiciunii. Arestările, mai mult sau mai puţin indicate oficial, epurările cadrelor militare, intensificarea propagandei, toate acestea sunt simptomele unei radicalizări a regimului putinist, preocupat de consolidarea unităţii şi de propria lui continuitate. Rusia este, mai mult ca niciodată în anii din urmă, o fortăreaţă ce sfidează lumea civilizată cu agresivitatea barbariei sale.
Duşmanul
Paranoia imperială nu este o invenţie putinistă: parte din patrimoniul de mentalitate ţarist şi din moştenirea stalinistă, ea mobilizează un sentiment secular de frustrare al Rusiei. Excepţionalismul rus, ce însoţeşte pornirile mesianice, nu poate fi imaginat în absenţa Duşmanului ce pune în pericol mandatul de drept divin sau de drept dialectic. Măreţia Rusiei se desenează pe un fundal al confruntării ce nu cunoaşte pacea, ci doar armistiţiul.
Construirea duşmanului, extern şi intern, se află în centrul acestei politici a urii şi suspiciunii. Între cei care contestă puterea în graniţele ţării, ca trădători, şi inamicii Rusiei, legătura este cât se poate de clară. Opoziţia nu poate fi decât o armată în serviciul Occidentului perfid. Critica şi dizidenţa sunt privite ca acte de trădare. Represiunea este un act de suprem patriotism.
Angrenajul putinist recuperează o linie de gândire şi de acţiune ce însoţeşte parcursul imperial, rus şi sovietic. Rusia este citadela atacată de duşmani, ţara doritoare de pace ce nu se face vinovată de nici o agresiune. Imperialismul rus este justificat, invariabil, ca o reacţie legitimă la provocările inamice. Încercuirea Rusiei o obligă la politica de agresiune.
Şi nu este întâmplătoare creşterea intensităţii atacurilor ruse la adresa Duşmanului. Inamicul denunţat de oficialitatea rusă nu este doar Ucraina. Dincolo de ea se află acea vastă coaliţie animată de voinţa înfrângeriii şi umilirii Rusiei. Urile seculare ale Rusiei hrănesc acest delir paranoic. Evocarea “războiului rece” serveşte spre a desemna Statele Unite ca pe Duşmanul absolut : lupta de acum este o luptă pentru supravieţuirea Rusiei. Europa occidentală devine, în această logică de poster sovietic, o reţea de state clientelare subordonată Statelor Unite.
Cât despre Europa centrală şi de est, ea are, în sistemul de referinţe putinist, menirea de a întruchipa un inamic ireductibil şi fanatic: memoria stalinistă oferă putinismului o cheie de lectură a dinamicii internaţionale. Vehemenţa cu care Putin a denunţat, în zilele din urmă, Polonia este un alt semn al continuităţii imperialismului. Polonia este şi va fi, pentru imperiul rus, Duşmanul urât cu intensitate panslavistă : cei care nu aderă la ordinea lumii ruse trebuie înlăturaţi. Denunţarea duşmanului pregăteşte exterminarea sa , ca naţiune şi ca stat.
Pentru Rusia lui Putin războiul purtat împotriva Ucrainei este îndeplinirea unui mandat istoric. Pe frontul din Ucraina Rusia îşi înfruntă Duşmanii : unitatea naţiunii sub sceptrul dictatorului este asigurată prin inventarea Inamicului a cărui ţintă este lichidarea Rusiei înseşi. Imperialismul rus a ajuns la un capăt de drum. El nu poate imagina un sfârşit care ar însemna victoria duşmanilor săi. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
