14 iunie 1990, bătăi, bâte, răngi, lanțuri, pulane, teroare, spaimă, banda fesenistă plătește polițe, minerii sunt mintiti, li se vând cele mai absurde gogosi, dezinformările si manipulările ating paroxismul. Am o acreditare de presă de la „The New Republic” si „Christian Science Monitor”. Merg cu Tudor Jebeleanu la Dora, văduva lui Nichita Stănescu. Pictori, poeți, jurnaliști. Zvonuri multe, imposibil de verificat ceva in acest balamuc general. De la Brașov, sosește Vasile Gogea. Mergem cu el si cu Dan Petre spre Televiziune. Zi însorită. Pe la unu după-amiază suntem la GDS, pe Calea Victoriei 120. Un student de la Arhitectură, cu creștetul in sange, aleargă disperat. Vin minerii, parcă atrași de mirosul sangelui. Gabriel Andreescu iese in stradă să-i calmeze.
Vladimir TismaneanuFoto: Hotnews
În oficiosul fesenist „Azi” (condus de Octavian Știreanu), GDS este trecut pe lista celor care „destabilizează” țara. Tudor si cu mine ne vedem cu Alică (Alexei) Florescu, vechiul nostru prieten, unul dintre psihologii greviștilor foamei. Ne duce la Spitalul de Urgentă. Marian e acolo, fusese bătut sălbatic. Soția sa si Delia, soția lui Tudor, sunt prietene, cântă si dau recitaluri împreună. Ii dau lui Marian „The Russia House” a lui John Le Carre, bestsellerul publicat in 1989, si un cartus de Kent. Surade trist. Fratele său mai mic, Bogdan, bătut si el, e in patul de alături. Telefon de la vicepremierul Cazimir Ionescu. A aflat ca sunt acolo, cere sa fiu imediat scos din clădire. Între Marian cel mutilat si Marian de mai târziu, partenerul de afaceri al lui Măgureanu, e o distantă pe care mintea mea nu reușește să o parcurgă. Ne vom revedea peste cateva luni la Washington.
Multe intalniri si conversatii. Cu prietenii din societatea civilă, cu oamenii încă frecventabili din DSN (Dorel Sandor), cu unii tacaniti (NS Dumitru). Drinks nocturne la SRS. După oroarea de speech al lui Răzvan Theodorescu la TVR, nici n-a fost nevoie sa anulez cina la care mă invitase împreuna cu soția sa, vechea mea amica Roxana. Mă vad cu Zoe Petre, Dan si Tereza Petrescu, Dan Pavel, cu puținele rude rămase in România. Totul e cețos, nebulos, halucinant. Trebuia sa ajung la Timișoara, mă invitase Mircea Mihaies. N-a mai fost cazul. Pe 16 plec din București. Înainte de aeroport, mă ia de la hotel Dorel Sandor cu mașina de la guvern. Ajungem la sediul FSN, intru intr-o incapere in care mă așteaptă „un grup de tovarăși”. Pe unii ii recunosc, Mihai Bujor Sion, Vasile Secares. Pe alții nu-l cunoscusem înainte de plecarea din țară: Ion Mircea Pascu, Vladimir Pasti. Primesc lecții despre ce înseamnă o „analiza obiectiva”. Sunt siderat. Ăștia chiar cred in „democrația originală”. Pasti ma asigura ca democrația e „un concept labil”. Le răspund politicos, e limpede ca purtăm un dialog al surzilor. Început de iulie, in „The New Republic” apare articolul meu „Homage to Golania”. Evident, titlul e inspirat de „Homage to Catalonia”, cartea lui Orwell despre Barcelona Războiului Civil.
Anul 1991, in „Mișcarea,” revista cu chenar verde, apare un serial împotriva mea. Autor, dacă nu ma-nseala memoria, Dan Dungaciu. Atacă volumul „Ghilotina de scrum”. Azi conduce un institut de științe politice al Academiei. Expert, aflu, pe Moldova. Discipolii lui Ilie Bădescu, sociologul protocronist, azi dughinist si membru corespondent al Academiei Romane, sunt mai prezenti ca oricand.
Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
