Ana Blandiana este o poetă meditativă, importantă a generației sale. Spre finalul lui Ceaușescu, publică versuri în care se poate citi clar felul în care poporul n-avea nicio reacție sub călcâiul dictaturii. Versurile sunt excepționale, devin „virale”, citite pe ascuns, fiind interzise. Poeta este urmărită de organe să nu mai facă vreo greșeală.
Mircea Dinescu avea verb și nerv. Îl citeam și urlam de plăcere. Poetul se satură de lașitățile de fiecare zi, se radicalizează și bine ne face tuturor. Versurile, protestele lui devin celebre. Securitatea îl obligă la domiciliu forțat.
Gabriel Liiceanu a scris “Jurnalul de la Păltiniș”, o carte care ne-a fanatizat. Vroiam să gândim, să respirăm ca grupul lui Liiceanu-Noica. Începusem să citesc cărțile pe care le discutau Noica, Liiceanu, Pleșu, Vieru. Era dizidență doar ideea unui grup care gândește, trăiește, citește altfel decât după modelul activismului comunist.
Oameni curajoși, modele puternice cu toții îmi erau. Și în jurul meu mai pot enumera câțiva. Eu eram destul de laș. Copleșit de sistem, de ce nu, chiar dornic să mă integrez.
În 1989 decembrie, însă eu am fost în stradă. Și ei, cu toții. La Piața Universității, normal, ca student. Eram alături de idolii mei. Trebuie spus că ei nu aveau chip. Pur și simplu nu le știam chipul, comunismul nu cultiva chipul celorlalți, afară de cel al lui Ceaușescu.
Nu-mi știam eroii după chip. Primul ivit era Dinescu. Șoc. Pe TVR și strigătul eliberator: “Am învins!”. Pe Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu îi voi vedea în Piața Universității. Rebeliunea generației mele. În fapt, rebeliunea mea mică, de băiat de cartier n-ar fi reușit fără ei. Fiecare în felul lui m-a stârnit, m-a pus pe gânduri. M-a scos în Piață.
Am rămas legat până astăzi de toți trei. Da, Ana Blandiana a rămas, după o scurtă implicare politică, în lumea civică. „Memorialul Sighet” este doar un mare semn al acțiunii pe măsura idealurilor proprii. Ana Blandiana trăiește discret conform sieși. Anul trecut scrie o carte în care-și amintește ce-a spus Dinescu la o petrecere demult. Un cuvânt, o explicație de acum treizeci de ani.
Mircea Dinescu sare ca ars. Ori, Mircea Dinescu a rămas copilul teribil al lumii noastre. Își duce ideile la capăt indiferent de compromisuri. El are combinațiile sale fanteziste, vehemențele sale fabuloase, plictisurile lui magnifice. Vrea ceva? Nu-l oprești. Trăiește românește, cu pile, relații, portocale în sarmale. Cum se cuvine. Conac la Dunăre? Face orice ORICE pentru el. Chiar politic. Vrea restaurant în buricul târgului? Rupe pereții pentru el. Orice om politic l-a vrut pe Dinescu lângă el. Dinescu este irezistibil. Când este atacat te face terci, te mănâncă pe pâine. N-are pudori, n-are Dumnezeu. Verbul său e diavolesc. Nu se mulțumește cu puțin, vrea totul. Vrea moșii, vrea nume, vrea recunoaștere. Vrea, vrea și are. Iliescu, Stolojan, Dragnea.
Gabriel Liiceanu a rămas Conștiința. Intransigența lui n-are nimic circăresc. Chiar enervează intransigența. Îngroapă. Iar cartea sa în care adună glumele la care a participat cu un surâs trebuie citită alături de cea despre peratologie. Omul își simte limita și o păstrează cu toată oastea sa intelectuală. Când a simțit compromisul la Facultatea de Filosofie acum vreun an-doi a dărâmat facultatea și “i-a ucis” profesorii, chiar dacă unii îi erau ucenici. În sfârșit, cu Băsescu a făcut jocul de a-l credita. Nu-i nimic de condamnat chiar de moarte. Fascinația pentru Băsescu a creat monștrii. Liiceanu îi face un portret vitrolant lui Dinescu pe Contributors. Toți zic că-l dărâmă. Și cu toții așteptăm răspunsul lui Dinescu.
Culmea este că toți îmi plac. În grade diferite au protestat pe vremea lui Ceaușescu, iar fără ei nu s-ar fi întâmplat revoluția. În grade diferite mi-au arătat care-i culoarea compromisului, până unde merge și până unde nu. Trăiesc “prin experiențele” altora. Culmea este că toți au dreptate. Dinescu dă replici aiurea, șocante, disprețuitoare. Blandiana și Liiceanu sunt cu mult mai rezervați, dar când dau “o palmă” se simte până-n Giurgiu. Diferențele iată sunt majore. Și modelele acestea merg mai departe. În paralel, în intersecție. Împreună. Greu de deslipit unul de altul.
Modelul Dinescu arată cum e România astăzi. Teribilistă, dar cu poftă de portocală și de viață. Modelul Blandiana arată nivelul nostru civic, diminuat, dar ascuțit vigilent. Și modelul Liiceanu ne amintește mereu, prin intervențiile sale, despre lipsa noastră de conștiință, de toate felurile. Nu se suportă între ei cei trei? “Se bălăcăresc”? Foarte bine. Poate ar trebui măcar să discernem, nu-i așa, ce-i bine, ce-i rău, ce-a fost, ce n-a fost. Știți cum este, modele-eroi, dar nici ei n-au dreptate mereu, nici ei nu-s perfecți. Se ceartă? Păi, să ne certăm și noi. Să triumfăm că suntem imaculați. Nu suntem imaculați. Nu știm decât să-i condamnăm. Ce facem noi cu adevărat?
Le belim Dumnezeii. Suntem partizani, să moară mama!
