Criteriul National

  Renumitului dirijor român Ion Marin i a revenit onoarea de a dirija această prestigioasă şi legendară Orchestră Simfonică din Londra, ieri 8 Septembrie, de la ora 20, la Sala Mare a Palatului. În  programul primului concert au fost lucrări aparâinînd lui Enescu, Grieg şi Stravinsky.

Orchestra Simfonică din Londra, fondată în anul 1904 este eca mai veche orchestră londoneză. Îşi desfăşoară activitatea dimpreună cu altze patru mari ansambluri ale Metropolei britanice, iar din ani 1960 este cea mai performantă.La pupitrul ei s au aflat de a lungul timpului numeroşi şefi de orchestră, ce i au diversificat repertoriul şi totodată i au imprimat un sunet şi o ţinută inconfundabilă.Aşa cum declara solistul din această seară de 8 Septembrie- pianistul german Lars Vogt, ” această orchestră nu are nevoie să lupte pentru a supravieţui sau, în termeni tehnici, să lucreze pentru a ajunge să se sincronizeze. Cu asemenea formaţie poţi intra direct în probleme de interpretare, de diversificare coloristică, de sensuri artistice…  ”

În prima lucrare ce a onorat aşa cum se cuvine memoria şi prezenţa în număr considerabil a publicului, LSO a prezentat o interpretare vie a Suitei a II a în Do Major pentru orchestră de George Enescu concepută după cum urmează: Uvertură, Sarabandă, Gigă, Menuet, Arie şi Bourre.

Lucrarea înglobează într o manieră proprie toate elementele şi cuceririle componistice ale genului simfonic, pornind din perioada Barocului datorită alegeri acestor dansuri, trecând în revistă filtranta gîndire a mijlocului de secol al XX lea. Scritura se remarcă prin echilibru, prin acea rigoare iar filonul polifonic din uvertură are un puternic impact.Sarabanda va evoca acea indicaţie assez plaintif  prezentă în partitura generală. Nostalgia după plaiurile natale cât şi acea atmosferă misterioasă, interiorizată va fi redată de infleziunile cu un pronunţat iz impresionist, ce poartă totuşi acea amprentă de neşters al ethosului românesc, atât de drag şi de încărcat de sentimentalism.Excelentele nuanţe intermediare au fost scoase în evidenţă de către membrii acestei legendare orchestre simfonice din capitala U.K.

Giga a reiterat într un tempo un pic mai aşezat acea bucurie a ritmurilor pline de accente metrice dar şi expresive, cu caracter sprinţar, în măsură ternară.

Menuet ul a avut un caracter grav, solemn în care LSO a adaptat , la sugestia inspirată a dirijorului Ion Marin, la un tempo curgător, apropiat de unele înregistrări, mărturii sonore ale artei celebrului Sergiu Celibidache.

Aria este de fapt un fel de melodie cu caracter infinit, apropiată de genul doinei populare ce a fost intonată de către oboiul solo în parteneriat cu flautul solo, înt run superb dialog îmbrăcat de armonii politonale.

Suita se va termina cu un Bourre plin de vivacitate în care specificul popular iese inevitabil în evidenţă, ducând discursul muzical spre o sferă şi un final ceva mai tensionat dar şi grandios.

Concertul în la minor pentru pian şi orchestră de Edward Grieg l a avut ca solist pe sărbătoritul zilei, pianistul concertist german Lars Vogt.Acest concert este unul dintre cele mai cântate şi cunoscute opusuri pianistice din toată literatura de specialitate.

Concepută în trei părţi, acest concert se remarcă în special ca atmosferă , ca expresivititae a imaginilor mai dark  dar necesită şi o maturitate artistică  ăn proiectarea unei gândiri muzicale şi interpretarea, redarea unei versiuni cât mai aproape de suflul romantic al acestui concert.

Partea I se remarcă prin acel specific naţional norvegian ce se regăseşte din abundenţă în temele principale. Mai mult decît atât se detaşează  acea opoziţie dintre culorile majore şi minore, fiind o altă caracteristică a acestei părţi.După revenirea acelei teme episodice din debut ce va fi reluată de cître instrumentele de suflat de lemn în colaborare cu cele de alamă, pianul va pregăti reexpoziţia acestei ample forme de sonată. Pasagiile de virtuozitate vor avea darul de a reitera tema secundă în tonalitatea omonimei, La Major.Tirada de octave şi de acorduri frânte aflate în succesiune vor prefaţa cadenţa-un alt moment de virtuozitate şi graţie,un adevărat punct de interes pentru toţi cunoscătorii dar şi pentru melomani.

Execuţia sigură, aerisită şi clarăa pianistului au fost alte repere demne de sesizat. Partea se va termina într o notă de dramaturgie tipic romantică din punct de vedere muzical, augmentându se motivul iniţial şi reluîndu se prima secvenţă din incipit.

Partea a II aeste o superbă pagină de un autentic lirism, de găsire a unei expresivităţi adecvate. Va debuta cu intonarea motivelor de cître orchestra de coarde in sordino. Aceste motive alcătuiesc  profilul frazelor până când acestea vor fi reluate şi îmbogăţite de către pianul solist. În desfăşurarea temporală, cornii vor avea meritul de a îmbrăca sonor tot acest minunat ansamblu arhitectonic. Accentuata stare de emoţie o va etala pianul solo, prin acele efuziuni specifice acelei epoci, in care se respectă şi in acest opus dictonul Sturm un Draung.

Partea a III a va impune acel caracter ostinat, milităros pe alocuri genert de acel motiv metro ritmic atât de necesar în a caracteriza această muzică.Ilustrarea conţinutului ideatic şi muzical se va mixa într o fericită combinaţie sonoră.Rădăcinile populare ale inspiraţiei lui Edward Grieg îşi vor găsi ecou în terma rondo ului.

Execuţia pianistului a fost una cât se poate de rafinată, de sensibilă cauzată din acea experienţă vastă acumulată pe scenele de concert ale lumii dar şi propagată din cauza temperamentului său sangvinic. Plusurile sale au fost atât în momentele de forşă dar ţi în momentele ăn care a evidenţiat cantilenele, planurile sonore măiestrit conduse.

Orchestra Simfonică din Londra a avut rolul de a asigura acea prospeţime şi echilibru atât de imperios necesar, într o manieră sigură, plenară pentru a scoate în evidenţă calităţile de excepţie ale acestui pianist german Lars Vogt,ce a încântat publicul cu acest îndrăgit opus.

Ovaţile şi numeroasele chemări la rampă l au determinat să ofere şi un bis, o altă nepieritoare bijuterie din repertoriul pianistic, celebra Nocturnă în do diez minor de Frederic Chopin.

După o binemeritată pauză, LSO  a oferit o brillantă versiune interpretativă a lucrării lui Igor Stravinsky Pasărea de Foc.Concepută pe muzica unui balet narativ, inspirat din străvechi basme ruseşti, premiera acestei insolite şi atractive lucrărio simfonice a avut loc în anul 1910, bucurându se de un succes neaşteptat!

Asemeni unei lucrări ce va deschide zorii modernităţii, muzica acestui balet are atâtea valenţe şi ilustrează lupta dintre Bine şi Rău, personaje fantastice, eroi salvatori şi finaluri ca n poveşti, fericite! Baletul transpus muzical are acea capacitate de  transfera momentele principale ale povestirii dintre care amintesc telegrafic doar câteva :atmosfera misterioasă din debut,apariţia orbitoare a Păsării sugerată de acel glissando permanentizat şi scos în relief de către orchestră,jocul celor 13 prinţese captive, întâlnirea lor cu prinţul şi salvarea din acest necaz etc

A putut fi remarcat şi acel dans infernal, provenit din acele străfunduri ale sonorităâilor grave ce au antrenat acest minunat ansamblu în ritmul său scris, sincopat şi totdată sălbatic.La polul opus, Cântecul de leagăn a readus acele sonorităâi calme, diafane iar trecerea înspre Final a fost magistral redată printr o temă populară rusească, în jurul căreia fluctuaţiile de tempo şi de ritm vor duce spre o culminaţie de a dreptul grandioasă!

LSO a fost aplaudată la scenă deschisă preş de câteva minute, iar bucuria şi experimentarae acestor momente sunt şi vor rămâne bine păstrate ăn cutia cu amintiri muzicale preţioase…

Surse foto www.nathanaeliversen.com www.larsvogt.com devoratoruldecreiere.wordpress.com