Sfârşitul, oricare ar fi el, înseamnă un nou început. Un început care presupune în mod inevitabil o criză. O criză de adaptare la noua situaţie, la noua lume, la noul univers – un univers în esenţă ideatic. Pentru că trăieşti în acelaşi mediu, înconjurat de aceleaşi lucruri, uneori chiar şi de aceiaşi oameni, dar percepţia este alta. Şi trebuie să treacă o bună perioadă de timp până te adaptezi, dar mai ales până îţi descoperi rostul în noile circumstanţe. Dacă înainte ştiai ce ai de făcut, te aflai în treabă, cum se spune, ba chiar simţeai, ce paradox, că povara e mult prea grea, acum, dintrodată, te-ai trezit despovărat şi chiar nu ştii ce să faci cu energia ce se acumulează şi se tot acumulează. Te refugiezi adesea în expediente mărunte ce te satisfac pe moment, dar simţi acut faptul că rostul ţi s-a dus, a zburat, precum zboară un pui de porumbel pe care îl găseşti zgribulit după ploaie şi îl aduci pe balcon. Îi dai să mănânce câteva zile, apoi, într-o bună dimineaţă nu-l mai afli la locul ştiut. Şi-a luat zborul, gata.
Rostul… Dar oare care să fie pînă la urmă rostul omului pe pământ? Pentru ce se zbate în fond? Pentru o dumicătură înfulecată pe nemestecate între două treburi (sic!) sau pentru palatul poleit cu aur? Asta chiar nu pot să înţeleg, oricât mi-aş bate capul, având în vedere că toţi plecăm din astă lume fără deosebire între patru scânduri. Haide că devin patetic, însă cum să nu devin?
Nu pot decât să trag concluzia, tristă, desigur, că suntem prin naştere nişte nesăbuiţi. Nu ne îngăduim nicio clipă de răgaz pentru a ne întreba: „Încotro?”, dar mai ales „Pentru ce?” Nu ştiu ce să zic, dar cred că dacă am stărui măcar câteva clipe asupra acestor întrebări fundamentale, am deveni mult mai înţelepţi, dar mai ales am face economie de energie, o energie pe care în nesocotinţa noastră o credem inepuizabilă, dar mai ales nu zăbovim o clipă asupra ei, asupra modului în care o risipim. Alergăm, alergăm. Nicio clipă de meditaţie spre a ne pune întrebarea „Încotro?” şi mai ales „Pentru ce?” Dacă ne-am îngădui acest lux, pentru că în condiţiile lumii de azi chiar este un lux, cu siguranţă am fi catalogaţi atipici, nebuni.
Spiritul de turmă este atât de bine înrădăcinat, încât cel ce nu ţine pasul sau mai rău, îndrăzneşte cumva să se abată din drum, este anormal. A ieşit din tipar, musai să fie corectat după calapodul unei lumi care habar nu are „Încotro?” şi nici „Pentru ce?”, dar care, totuşi, aleargă.
Stau şi mă gândesc dacă această lume ştie răspunsul la întrebare şi merge înainte, precum crede, sau în virtutea inerţiei merge foarte bine înapoi? Cine garantează oare sau cine poate şti încotro e înainte şi-ncotro e înapoi într-o lume relativă?
Mare ai fost Einstein! Ai aruncat mănuşa-n ring şi ai plecat. Aşadar, cine s-o ridice? Ai semănat îndoiala, culegem astăzi roadele-i amare. Dar oare ne vom trezi vreodată din zbaterea asta?
Într-o lume relativă, permiteţi-mi să mă-ndoiesc.
Sursa foto: https:// google.com
Acest material a fost realizat de către doamna Elena Neacșu în exclusivitate pentru platforma media independentă Criteriul Național
