În vremuri normale, această diferenţă nu ar conta prea mult. Regina desemnează un premier care se bucură de încrederea Camerei Comunelor. Ea se întâlneşte cu el sau cu ea, săptămânal şi îi oferă o serie de sfaturi. Ea rosteşte aşa-zisul Discurs al Reginei în plenul parlamentului, dar programul stabilit al legislaţiei este scris de guvern. Ea pleacă în sau primeşte vizite de stat ca parte integrantă a diplomaţiei Regatului Unit.
Există însă o serie de lucruri minore pe care ea le poate face, cum ar fi acordarea unor distincţii, dar prerogativele sale se aplică de obicei la sfatul premierului. De fapt, dacă nu şi ca formă, puterile suveranei sunt cele ale guvernului său.
Dar astea nu sunt nişte vremuri normale. Săptămâna aceasta, un fost procuror general, Dominic Grieve, a pomenit posibilitatea ca Regina să îl poată demite pe premier. Avea dreptate să spună asta, întrucât acest lucru este acum posibil în teoria constituţională şi deloc de neînchipuit în contextul ciudatei politici a momentului. Ar fi un demers constituţional excepţional în aceste vremuri, la fel ca, să zicem, abdicarea Regelui Edward al VIII-lea în 1936 – dar există perioade când un demers constituţional excepţional este necesar.
Ultima dată când un premier a fost demis a fost în 1834, când William al IV-lea l-a demis pe Lordul Melbourne. Iar în 1975, guvernatorul general australian, care era reprezentantul Coroanei, l-a demis din funcţia de premier pe Gough Wilson. Niciunul dintre aceste evenimente nu constituie un precedent fericit, iar ambele experienţe au afectat viitorul exercitării puterii. Palatul Buckingham nu va accepta uşor repetarea unui asemenea incident.
Dar ce se întâmplă dacă premierul britanic Boris Johnson pierde votul de încredere din Camera Comunelor, dar refuză să demisionze? Până în urmă cu câţiva ani, convenţia era ca un asemenea incident să ducă la alegeri generale. Aşa s-a întâmplat în 1979, când James Callaghan, pe atunci premier laburist, a pierdut în faţa votului de neîncredere. La sfatul premierului, Regina a dizolvat parlamentul, iar rezolvarea problemei a fost pusă pe seama electoratului.
Acum, această poziţie este mai complicată din cauza unei legi din 2011 pe tema unui parlament cu termen fix, care a retras dreptul Reginei de a dizolva parlamentul. Asta face ca votul de neîncredere să treacă prin două etape complicate.
În cazul în care guvernul pierde în faţa unui vot de neîncredere, legea prevede o perioadă de aşteptare de 14 zile, urmată de un al doilea vot. Dacă şi acest demers se încheie printr-un vot de neîncredere, atunci legea prevede alegeri generale.
Dar dacă premierul refuză să demisionze după prima rundă de vot ca să permită formarea unui nou guvern? Potrivit legislaţiei, premierul nu are obligaţia să demisioneze. El sau ea ar putea rămâne în funcţie aşteptând un al doilea vot ca să vadă ce se va întâmpla. Nimic din textul legii nu spune altceva.
Totuşi, actuala tăcere nu este concludentă. Statutul reglementează mai degrabă activitatea parlamentului decât pe cea a guvernului, astfel încât o „tăcere” legislativă nu ar stârni o altă reacţie. De asemenea, nimic nu poate împiedica Coroana să invite pe altcineva ca să formeze un nou guvern.
Potrivit reglementărilor constituţionale, premierul trebuie să se bucure de încrederea Camerei Comunelor. Dacă această încredere e pierdută, şi dacă este clar că un alt politician este mai bine plasat ca să capete această încredere, atunci nimic nu îl poate împedica pe monarh să îi ceară unui politician să preia puterea.
De fapt, un asemenea politician ar putea fi greu de identificat. Este de presupus ca prima şansă să îi fie acordată lui Jeremy Corbyn, şeful laburist, în calitate de lider oficial al opoziţiei, dar ar putea fi şi o altă personalitate importantă. Printre cei sugeraţi se numără fostul ministru de finanţe conservator, Kenneth Clarke, şi Margaret Beckett, o veche parlamentară laburistă.
Pe cât posibil, Palatul Buckingham şi-ar dori ca problema să fie rezolvată între parlamentari, iar noul premier să fie desemnat prin consens. Acel nou lider ar trebui să facă faţă unui alt vot de încredere pe care se prespune că ar trebui să îl şi câştige. Totuşi, orice demitere ar putea deveni explozivă, aşa cum s-a întâmplat în 1834 şi în 1975. Iar dl Johnson, al cărui dispreţ faţă de orice convenţie este deja binecunoscut, ar putea refuza să-şi părăsească funcţia de bunăvoie. Evenimentele ar putea deveni rapid neplăcute.
Ultima decizie revine însă parlamentului, iar suverana are responsabilitatea de a desemna un premier care se bucură de încrederea parlamentului. Iar decizia finală nu îi aparţine dlui Johnson.
Articol de David Allen Greene, Financial Times (traducere Rador)
