În mod evident, Germania are probleme. Poate că va putea evita o recesiune tehnică, în acest trimestru – în primăvară, PIB-ul s-a contractat ușor și încă nu este exclus ca declinul să se repete în această vară – iar producția este cu siguranță proastă.
Pe de altă parte, Franța, deși departe de ritmul foarte rapid din 2017 (o medie de + 0,7% trimestrială) continuă să crească, fără a fi afectată de dificultățile vecinei sale.
Astfel, Comisia UE se așteaptă – trecând la ritmul de creștere anual – un + 1,3% pentru Franța în 2019 și doar un + 0,5% pentru Germania; OCDE prevede + 1,4% faţă de + 0,7% și FMI + 1,3% față de + 0,8%. Cu toate acestea, cele trei instituții internaționale indică pentru anul 2020 o convergență substanțială în jurul unei rate de 1,4%.
Ce se întâmplă? În realitate, tendința de bază a celor două economii nu s-a schimbat: cele mai simple măsuri ale fluctuațiilor activității economice arată că viteza de croazieră rămâne mai mare în Germania ( + 0,42% media trimestrială) decât în Franța (+ 0,3%).
Economia franceză continuă să crească într-un ritm apropiat de potențial, păstrând aproape fiorul efervescenței de acum doi ani.
Pe de altă parte, cea germană a avut o trezire bruscă după supraîncălzirea din 2017: în primul trimestru al acelui an, de exemplu, PIB-ul a crescut cu 1,2%, ceea ce corespunde unui procent anual de + 4,9%, o rată de creștere pe care Statele Unite nu o mai înregistrează din anul 2000.
Măsurile ușor mai puțin simpliste ale tendinței arată o încetinire a ambelor economii, însă din nou, indică o Germanie mai sănătoasă decât Franța. Astfel că, cel puțin pentru moment, nimic nu pare să nege stabilitatea structurală a celor două economii.
Prin urmare, diferența ritmurilor de creștere din ultimele șase trimestre ar trebui considerată ciclică. Suspectul este doar unul: cererea străină. Comparația dintre tendința cererii interne din cele două țări nu arată aceeași „superioritate” a tendinței franceze față de cea germană. Dimpotrivă: chiar în ultimul trimestru de primăvară, cel al semnului minus, în Germania a fost mai rapidă.
Discursul poate fi repetat într-un mod similar doar pentru investiții, aflate cu adevărat în dificultate în Germania de-abia în al doilea trimestru al acestui an. Pe de altă parte, Franța s-a comportat relativ mai bine la capitolul exporturi.
Expunerea mai mare a economiei germane la cererea externă, care, în momentele de dificultate se transformă într-o sursă de vulnerabilitate, nu este cu siguranță o noutate.
Pe de altă parte, Franța a fost un importator net încă de la Marea Recesiune, chiar dacă FMI-ul prevede, până la sfârșitul anului 2020, un buget curent (care nu include doar comerțul) echilibrat. Când președintele BCE, Mario Draghi, insistă asupra faptului că dificultățile Germaniei (și cele ale Italiei) sunt legate de factori idiosincratici, nu spune nimic diferit: economia germană este lovită de anumiţi factori care nu ating Franța și nici pe ceilalți parteneri.
Este adevărat că cele două țări au o politică economică foarte diferită. Ratele sunt foarte mici în ambele economii, însă acesta este un factor care ajută mai mult Germania decât Franța, unde numărul companiilor ‘zombie’, capabile să supraviețuiască doar deoarece costul creditului este redus, cântărește foarte mult asupra performanțelor economiei.
De asemenea, politica fiscală este diferită. Germania a folosit anii de supraîncălzire a creșterii pentru a aduce bugetul public în excedent și pentru a reduce datoriile. În ultimele dificultăți, sceptică privind impactul real al cheltuielilor publice, a reuşit totuşi să mențină un excedent fiscal de peste 1%. Franța a fost destul de generoasă în trecut: în 2009, conform metodologiei de calcul a FMI, diferită de cea a Eurostat, deficitul a ajuns la 7,2% din PIB (Italia era atunci la 5,2%) și apoi a crescut încet (dar oricum mai repede decât cel italian).
În acest context, e greu ca cele 17 miliarde din măsurile sociale dorite de Macron pentru a combate Vestele Galbene (care se ridică la 25, luând în considerare toate intervențiile în favoarea economiei) pot avea un efect real. Este adevărat că partea franceză a modelului macroeconomic al BCE prevede de fapt un impact inițial puternic al unei creșteri permanente a consumului public, însă epuizarea efervescenței creată astfel este destul de rapidă. Modelul Mascotte de la Banque de France, pe de altă parte, relevă un efect negativ al creșterii salariilor (Macron le-a revizuit pe cele minime), deoarece ar putea comprima profiturile și, astfel, ar putea reduce investițiile private.
