Ioana are batic și genele umede. Pe obraz i se văd urmele unor lacrimi. Și suspină într-un fel care-mi sfâșie inima. 
De la o zi la alta, își dă seama de un lucru: cel mai prețios capital al ei este buna credință. Și mai are ceva: o conștiinciozitate bine canalizată, de la care n-o poți abate.
De când se știe în școală, nu-și amintește să se fi dus în fața dascălilor cu temele nefăcute.
– Nu-i dreptate, suspină fata.
– Ce nu e drept?

– Suntem zece copii în clasă. Din zece, patru învățăm. Restul sunt trecuți din oficiu. Vin la școală numai ca să se joace… Dacă vin. Și la noi, cei patru, există diferențe de apreciere. Dacă eu mă poticnesc la ceva, sunt catalogată ca mototoală și-mi trântește un 6. Dacă o altă colegă greșește, profesorul îi atrage atenția că o ascultă data viitoare și, dacă nici atunci nu știe să se descurce, se așterne tăcerea.
Ioana are dreptate! Ce rost are să mai înveți? Pentru viață? Ea se desfășoară oricum, mai lungă sau mai scurtă, mai grea sau mai ușoară…

Sursa foto: Arhiva personală a domnului Paul Tudor

Redacția ziarului Criteriul Național mulțumește domnului Paul Tudor pentru excelentul material oferit în exclusivitate