Străin fiind nu am nici rudă
Nici un neam nobil, nici prost...”

  Anton Pann este prin esenţă acel „homo balcanicus” al nostru: român, bulgar, pe jumătate grec, el este simbolul călătorului peste Dunăre, e oscilaţia între nordul şi sudul Dunării.

 Tudor Vianu explică acest fenomen de „migraţie” între „sudul şi nordul Dunării”. „Aşezări româneşti în Bulgaria şi aşezări bulgăreşti în ţările române n-au fost deloc rare în lumea deopotrivă oprimată de administraţia feudală a vremii.

„Când birurile nu mai puteau fi plătite şi oamenii stăpânirii căutau pe vreun nemulţumit sau vreun rebel, acesta îşi încărca lucrurile în lotcă şi, dibuind un drum pe apă prin păpuriş şi prin ostroave, căuta ţărmul salvator dincolo, în sudul marelui fluviu”. „
Anton Pann, „omul care avea nu numai în spirit, ci şi în sânge afinităţi cu Caragiale, era un balcanic a cărui familie se retrăsese din instinct într-o ţară în care nu avea pe nimeni”.

Adevăratul lui nume era Antonie Pantoleon Petroveanu. Prin prescurtarea numelui de familie si românizare va fi numit Anton Pann.Supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” în poemul Epigonii, Anton Pann este pe rând, poet, folclorist şi compozitor, cantareţ bisericesc si mai apoi profesor de muzică la Râmnicu-Valcea şi Bucureşti. Printre altele a fost un pasionat colecţionar de muzică românească, care a notat creaţii din repertoriul muzicienilor din perioada fanariotă

  Izvorul inspiraţiei lui Pann nu este numai poporul, ci, aşa cum era şi de aşteptat,şi mediul eclesiastic in care şi-a desfaşurat o bună parte a activităţii sale şi care a lăsat urme vizibile. Semnificative în această privinţa sunt versurile de o deosebită frumuseţe închinate sentimentului nobil al dragostei, prelucrare şi versificare a capitolului al XIII-lea din Epistola I-a către Corinteni.Deşi genul şi expresiile sale literare sunt de o rarĂ simplitate, Pann abordează teme de circulaţie universală în gândirea filozofică: om, adevăr, iubire, viaţa, moarte,existenţa etc., precum şi teme legate de mediul concret: familie, munca, prietenie.Toate acestea se pot însă clasifică în două mari grupe: binele şi raul sau virtutea şi viciul.

Intenţiile lui Pann sunt acelea de a biciui fără cruţare tot ceea ce este rău, urât, primejdios, viciat în fiinţa omenească, de a cultiva şi preamări virtutea cu tot ceea ce are ea mai nobil şi mai frumos.

Anton Pann nu este tipul filozofului sobru, îngândurat şi închistat, ci,dimpotrivă, stă de vorbă cu copiii şi bătrânii, glumeşte cu băieţii şi fetele sau se aşează la taclale cu femeile. Împarte În dreapta şi în stânga rodul strădaniilor sale, broşuri şi cărticele dupa ştiinţa şi puterea fiecăruia.Aceste mărturii sunt păstrate în tradiţia orală a poporului românesc şi de aceea am dorit să le amintesc şi în această prezentare.

De asemenea, ca şi o concluzie personală, Anton Pann nu urmareşte o filozofie seacă, destinată rafturilor prăfuite ale bibliotecilor, ci una practică, dinamică, vie, cu un scop educativ, putând a fi apreciată şi de cel învăţat şi de către cel cu mai puţina ştiinţă de carte.

Odată cu Anton Pann a intrat în literatura română un autentic fior balcanic de înţelepciune, umor şi exotism”. Universul în care există Anton Pann, al confluenţelor amintite, este univers ţărănesc, univers oriental fabulos („cu împăraţi şi crai, sultani şi viziri, ce capătă contururi tot mai reale, mai palpabile, când sunt localizaţi la Ţarigrad, la câte un han „căruia turceşte-i zic Sanchi-iedim”, şi unde-şi desfac marfa neguţătorii de ceşti şi filigene”) şi univers balcanic – nucleul din „Povestea vorbii” în care Anton Pann, bun psiholog, perspicace în observarea semenilor şi a moravurilor persifează fără răutate prostia, ipocrizia, viciile slugilor şi stăpânilor, jupânilor şi cucoanelor, precupeţilor şi pristavilor, brutarilor, băcanilor, cârciumarilor, chirigiilor, haimanalelor, un univers nu mai puţin oriental prin „gură-casc㔠şi „pierde-vară”, dar un univers cosmopolit al „pieţii, al liberului schimb, a micilor industrii şi a negoţului, al pastramei şi al mezelicului, al procopselii care anunţă familia lui jupân Dumitrache”.

A contribuit la menţinerea fiinţei limbii române, împotriva curentelor vremii, care urmăreau latinizarea ei: „Cânta, măi frate române, pe graiul şi limba ta / Şi lasă cele straine ei dea şi le cânta / Cântă să-nţelegi tu însuţi, şi câţi la tine ascult / Cinsteşte ca fieşcare neamul şi limba mai mult” /.

A cules şi a prelucrat elementul folcloric autohton, pe care a reuşit să-l valorifice într-o operă monumentală, menită sa intre, pe măsura ce este cercetată în profunzimea ei, în patrimoniul literaturii cât şi a muzicii universale, dovedind acea inspiraţie melodică şi ritmică a epocii!

„ Surse foto en.wikipedia.org , www.crestinortodox.ro

„