Pulsul românilor nu e un indiciu sau vreun criteriu de luat în seamă. Asemenea oricărui popor latin, el variază deoarece majoritatea aşteaptau un rezultat prost ca să poată avea astfel de argumente încropite : ” nu v-am spus eu că nu avem echipă…?  Nu v-am spus că suntem praf și pulbere, că tata Puiu e de vină, că federaţia e incompetentă, sau această generaţie e depășită ? etc. „

M-am săturat de asemenea oameni ” specializați ” care se dau atoatecunoscători. Cu toate că avem impresia că trăim într-o lume liberă şi fiecare are un anumit punct de vedere și libertatea de a comenta așa cum vrea evenimentele vieţii lui , cele ale comunităţii sau ale naţiunii, nu ar strica să avem un anumit simț al măsurii, acel echilibru de a fi un pic mai realişti, mai pragmatici în ceea ce privește fotbalul. Nu ar strica să fim chiar patrioți, fără a fi pătimași, dar cu sufletul mai deschis pentru a primi o sărbătoare, așa cum este participarea la acest turneu final în lumea spre care tindem ca model și prosperitate.

Mă doare sufletul că au trecut doar câteva zile când această echipă a României a arătat întregii lumi, în meciul cu Franţa, că suntem niște luptători, o ţară care nu se lasă,  chiar dacă uneori o pune în genunchi o… lovitură a destinului.

Am părut a fi o echipă care aleargă tot timpul, se dublează parcă la infinit, cum spuneau francezii după meci. Am avut și am câstigat inimile celor două miliarde de telespectatori care cu siguranță în marea lor majoritate s-au solidarizat cu noi.

A urmat jocul cu Elveția, unul în care ne-am arătat limitele, dar în care am obținut un punct dătător de speranțe.

Totuși, înaintea meciului decisiv cu Albania am cam uitat că noi suntem și cei care am îngropat acest sport! Tot noi suntem autorii morali ai rezultatelor mai slabe pe care statistica fotbalului le-a tot înregistrat pentru aceasta echipă. Timp de mai bine de 20 de ani am lăsat fotbalul pe mâna unor „oameni de bine”, de fapt a unei familii apropiate ideii de clan, de mafie care au știut doar să facă bani și să tranzacționeze jucătorii ca pe niște oi, fără a gândi în niciun fel dezvoltarea acestui fenomen.

Cât despre infrastructură, acești conducători nu s-au mai îngrijit! Nu au mai făcut terenuri de fotbal, nu au investit vreun ban în educaţia sportivă, am lăsat totul la voia întâmplării. Iar astăzi, așa cum se știe în multe sporturi, organizarea depășește orice talent!

  În această seară echipa nostră a ieșit din nou să … se bată pentru România. Am avut de la bun început un gând bun, un optimism cu care am reușit să mi-l alimentez. Totuși, m-am detașat de cumulul de reacţii după egalul chinuit și fără de glorie cu Elveția, chiar dacă publicul de la meci nu a plecat înainte de final şi nu i-a huiduit pe tricolori!

În teren am fost 11 oameni. Am arătat crispați, fără idei în primele 45 de minute! Dar, mai erau ceva speranțe pentru repriza secundă…

Însă, acestea nu s-au materializat…

Nu am fost roboţii unei maşini de fotbal, doar ne-am prezentat, am fost și doar…am participat!

Atât ne-a mai rămas…

Iar pe lângă aceste amănunte au fost niște suporteri care au sperat că această mîndră naţiune care îşi revine cu greu dintr-un coșmar al istoriei va redeveni o formație respectată!

Sunt în continuare favoriții noştri şi le datorăm acea susținere, fără de care totul ar fi fost fără semnificație, fără istorie!

 Mulțumim din suflet, România! Bravo și succes Albania!

Sursa foto : http://google.com

Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor șef al ziarului Criteriul Național