Această viziune a poveştii lui Ion Anapoda a fost regizată de Ion Cojar, dar pentru că decorul se pierduse printre multe altele, undeva, într-o magazie, un noroc providenţial l-a scos la lumină şi piesa a fost reluată acum doi ani.

Dan Puric, Irina Cojar și Ileana Stana Ionescu mi s-au părut argumente imbatabile. Fiecare dintre noi trăieşte un moment de cumpănă în care, aruncând o privire retrospectivă, încearcă să cântărească binele și răul, frumosul și urâtul, pierderea și câștigul, viața noastră petrecută în timp. Fiecare se naște cu un har, fiecare dintre noi are o misiune personală.

Mi-am împlinit deci visul de a vedea şi această nouă variantă oferită de Teatrul Naţional. Am rememorat astfel valorile esenţiale ale acestei lumi în care trăim, iubirea, delicatețea, încrederea neclintită în puritatea sufletească, care, iată, reuşesc să rămână în picioare indiferent câţi sunt de numeroşi cei care încearcă să le distrugă. Nu trebuie decât să avem puterea de a le arăta oamenilor că ele există.

Nevoia de a-l căuta pe celălalt ne-a mânat întotdeauna pe noi, oamenii. Nimic nu dorim mai cu ardoare decât să fim aerul pe care îl respiră plămânii celuilalt. Cred cu tărie că la fel a simțit și scriitorul  și dramaturgul George Mihail Zamfirescu, atunci când a reușit să adune toate emoțiile acestei căutări în piesa „Idolul şi Ion Anapoda”

Un Ion poreclit Anapoda, care în realitate, este un om de o mare noblețe și frumusețe sufletească, un mentor spiritual într-o lume precum cea de astăzi, din ce în ce mai dură, crudă, cinică și violentă.

Lumea noastră a devenit „anapoda“, iar Ion, așa cum l-a descris G.M. Zamfirescu, este cel care ne-ar putea salva sufletește pe mulți. Drama acestui om năpăstuit a fost reluată de actorul Dan Puric. Nu există cuvinte a descrie modalitatea prin care acesta reușește să atingă profunzimea durerii şi zbaterilor acestui personaj.

„Ion Anapoda” spune o poveste care nu are cum să nu impresioneze, nu are cum să te lase indiferent. Un spectacol bine conceput, închegat, ce a însemnat încă o bătălie câștigată de regizorul Ion Cojar, pe care din păcate teatrul românesc l-a pierdut în urmă cu câţiva ani.

Regizorul nu a elaborat la voia întâmplării niciodată. De la început a simțit curgerea firească a textului piesei, dintotdeauna i-a fost  limpede demersul scenic.Actorii care au lucrat cu Ion Cojar s-au simţit mereu provocaţi, motivați să descopere un stimul creator necesar unui joc adecvat obiectivului, deloc constrânși, spontani, liberi să se manifeste impetuos, în conformitate cu harul şi temperamentul fiecăruia. Nu există actor important, care i-a fost student, să nu vorbească cu veneraţie despre acest mare regizor român.

Sincer şi dincolo de un context sau altul, Ion Cojar şi-a însoţit severitatea şi rigoarea cu dragoste.Iubirea i se simțea în cuvinte sau în observații. Bucuria trăită de un artist pentru succese şi aplauze nu se poate explica pentru că este suma multor stări care cuprind fiinţa lui. Competiţia între generaţii nu este o bătălie. Valorile autentice îşi croiesc drum spre afirmare, se sprijină reciproc pentru a aduce ceva nou în teatru.

Teatrul a venit pentru Irina Cojar ca singura lume posibilă. Consacrarea s-a ivit pe neaşteptate aducând un început de ascensiune meritat. Ochii ei îți dezvăluie taine infinite și parcă pluteşte la suprafaţa scenei, fără s-o atingă.

„Idolul şi Ion Anapoda” prilejuiesc întâlnirea cu o Stăvăroaia pe care n-o poți trece cu vederea, impresionantă și plină de nerv, căreia doar Ileana Stana Ionescu a avut curajul să-i dea viaţă pe scenă, cu o Mioara, protejata Stăvăroaiei, căreia Ileana Olteanu îi dăruiește o prospețime pe care nu am mai văzut-o demult în teatru, cu un Valter cu care Silviu Biriș s-a împrietenit la cataramă, excelând în mijloacele cu care reuşeşte să zugrăvească personajul primit în grija sa, un musafir nepoftit pe care Alexandru Hasnaș îl luminează cu harul său și o haimana inteligentă cu care Afrodita Androne demonstrează că nu există rol mic, ci doar actori cu A mare.

Cât despre interpretul lui Ion Anapoda, nimeni altul decât Dan Puric, cuvintele par lipsite de culoare atunci când trebuie să-l descrii, să dezvălui tuturor ce înseamnă cu adevărat harul, vocaţia, atingerea îngerilor pe scenă.

Emoțiile m-au năpădit la final, pentru că sala Teatrului Național era plină, minute în șir actorii au fost ovaționați și aplaudați! Cu lacrimi pe obraz aplaudam la rându-mi fericită pentru ei, martoră la un miracol. Dar m-am învinovățit că am avut un moment în care nu am crezut în dorul de artă al românilor… Se poate. Încă nu e totul pierdut.

Sursa foto și documentare - Gabriel Dumitru Fulea

Cronica a fost realizată de domnișoara redactor Iulia Grajdieru

Redacția ziarului Criteriul Național mulțumește pentru excelenta cronică și documentare, cât și pentru materialele foto și video puse cu generozitate la dispoziție!