de Marian Nedelea 

 Ceea ce altădată percepeam ca fiind o anormalitate, astăzi considerăm a fi ceva absolut normal. Nu ne mai miră acum că cetăţeanul român pleacă spre orizonturi mai luminoase, mai prietenoase. – desigur, asta doar în teorie, fiindcă ştiţi şi voi vorba aceea cu realitatea care bate filmul.

Ca om, ai dreptul să speri, să lupţi. Pentru tine, pentru viaţa ta, pentru fericirea ta. Până la capăt! – vorba lui Mihai Viteazul. Şi, desigur, ai dreptul să alegi. Tot pentru tine. E un drept absolut legitim. Dar asta nu îţi garantează şi că vei reuşi. Şi totuşi încerci.

Ca o paranteză, mi-aduc aminte că mi-a spus, acum câţiva ani, un prieten că a plecat în Spania să lucreze acolo ca şofer de TIR. Şi se arăta nespus de bucuros el, gândindu-se că îi va fi cu siguranţă mai bine în Malaga decât în Constanţa. Iar când a poposit pe acele meleaguri, a aflat cu stupoare că patronul era… tot român de-al lui! Şi nu s-a mai bucurat, zâmbetul de pe faţa lui dispărându-i brusc. Fiindcă, da, prietenul meu a luat o mare… ŢEAPĂ! Aşa, a la Vlad Ţepeş, ca să se înveţe minte să nu mai fie atât de naiv şi să creadă că tot ce zboară se mănâncă.

Este extrem de trist că am ajuns, astăzi, să ne îndepărtăm, să ne înstrăinăm unii de alţii. Fiecare acum o ia pe drumul lui, pe drumul pe care crede că este cel mai bun, cel mai potrivit pentru el, pentru viaţa lui. Mulţi dintre noi pleacă încă la cules de căpşuni, fără să ezite, fără să se gândească nici măcar o secundă la ceea ce lasă în urma lor. Nu îşi permit lor înşile să se gândească. Dacă ar face-o, probabil că s-ar răzgândi, sau ar face cale-ntoarsă. Sunt motivaţi financiar, desigur. Aici n-ar câştiga niciodată atât de mulţi bani. Aş paria că acesta este un proces ireversibil, că nu mai este cale de întors. Din nefericire.

În clipa de faţă, îmi trece prin minte imaginea mamei românce care pleacă afară convinsă că aşa este cel mai bine pentru copilul ei. Adică să îi ofere o viaţă mai bună propriului copil. Aşa crede ea. Dar, privind în esenţa lucrurilor, nu este deloc aşa. Copilul rămâne fără prezenţa fizică a mamei lui, chiar dacă mijloace de comunicare s-ar găsi. O poate vedea chiar şi pe internet, poate vorbi cu ea acolo, însă nu este acelaşi lucru… Şi anul acesta, copilul va fi singur de Crăciun. Şi nu e doar un film, e chiar cruda realitate! Cu jucăria preferată strânsă la pieptul lui, el va suferi în tăcere, va plânge în tăcere, în vreme ce mama lui cea îndepărtată se va zbate prin străinătăţuri să îi ofere un viitor mai bun. Desigur, un viitor mai bun doar din punct de vedere financiar, fiindcă restul ţine, în mare măsură, de noroc. Dar viitorul, oricum, este ceva nesigur. Viaţa în sine este ceva nesigur.

Şi-atunci? Se merită să îţi sacrifici prezentul, timpul petrecut cu fiinţa căreia i-ai dat viaţă, pentru un viitor oricum nesigur, al tău şi al copilului tău?

Între timp, vei continua să schimbi Pampers-ii altora (mai mari sau mai mici) în Parma ori în Sevilla, tu, mamă înstrăinată de sufletul care are cea mai mare nevoie de tine. Cu chipul copilului tău în minte, tot ceea ce poţi să faci tu pentru el este, de fapt, să visezi. Poate că, într-o bună zi, te vei trezi. Pentru binele lui. Şi al tău.

Redacţia ziarului Criteriul Naţional mulţumeşte inspiratului autor al acestui editorial Marian Nedelea, viitor redactor şi colaborator!