Asocierea deloc întâmplătoare a celor doi compozitori aflaţi pe afişul celui de al doilea concert al Filarmonicii din Israel a oferit posibilitatea interpretării de către fiecare dintre cei angrenaţi în acest demers intelectual, cu noţiunea largă a Destinului, văzut şi experimentat din două perspective, diferite ca tratare muzicală, dar consonante în privinţa manierei în care e rezolvat conflictul dintre om versus Destinul propriu sau chiar universal. Regăsirea seninătăţii a constituit ideea emergentă , în urma căreia maestrul Zubin Mehta a avut ce construi şi a prezenta publicului, materialul sonor filosofico ideatic ce şi găseşte rezolvarea în starea de împlinirea a Destinului…în Veşnicie!

Lucrarea Vox Maris aparţinând lui George Enescu a deschis seara concertului de la Sala Palatului. Acest opus e unul complex, supra dimensionat şi totodată plin de repere mistice, enigmatice amintind de simbolul „psihismului adânc ” al filosofului Carl Jung.

Acest opus are o istorie interesantă, ce a stârnit multiple controverse în privinţa datei compunerii sale, din pricina rătăcirii partiturii în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Dacă unii cercetători plasează în jurul anului 1950, reputatul muzicolog Pascal Bentoiu susţine ideea că schiţa ar data din 1925 iar punctul final ar fi fost finalizat în preajma anului 1929.

Demn de remarcat e faptul că George Enescu a proiectat planul vocal- simfonic al acestui opus 31, concomitent cu etapele definitivării operei Oedipe (1921-1931). Astfel se explică reminiscenţele, inflexiunile provenite sin structura componistică a operei enesciene. Totuşi, Marea devine doar un anume pretext cu caracter programatic ce înglobeayă multiple faţete, episoade ce par a avea o logică intrinsecă.

Cele şapte episoade identificate de maestrul muzicolog Pascal Bentoiu se succed într un crescendo continuu. Totul ia naştere de la senzaţia de emişcare, de la reveria transfigurată purtată practic la unison deaupra materialului tematic personificat de mare. Totul trece ţi evoluează abrupt, prin acel dor reiterat de tenor prin cântecul matelotului- ” les canots a la mer”.

Tuşele devin mai palpabile ajungând la o revelaţie de a dreptul bulversantă a acelui drum de sacrificiu ce este expus de cor prin acea invocare – ” Miserere, Domine, miserere!” ce are darul de a „mişca ” acel Destin imperturbabil asemeni confruntării dintre Oedipe şi Sfinx. Paroxismul va fi dus la extrem în momentul în care strigătul sopranei va face loc intrării ţi integrării fiinţiale, în acea Eternitate, amintind de acea stare de plutire, de imponderabilitate exemplificată de către corul de femei ce au fost comparate de unii exegeţi ca fiind ” sirene antice”.

După o pauză binemeritată şi deplin necesară, orchestra Filarmonicii din Israel dirijată de maestrul Zubin Mehta a oferit publicului Simfonia a IX a aparţinând compozitorului Gustav Mahler.Acest opus a fost cântat postum în primă audiţie  în anul 1912, la Viena, sub bagheta lui Bruno Walter.

De aceea,pentru consecvenţă cele 95 de minute s au dovedit intense, febrile şi totodată pline de imagini dintre cele mai diverse.Traseul realmente a fost unul sinuos deoarece a tratat probleme importante cu acele reverberaţii ale Destinului ce ţin ca noţiuni primordiale ca fiind Viaţa, Moartea şi în cele din urmă Veşnicia!

” Cântecul pământului ” aşa cum mai este cunoscută aceasta bijuterie simfonică de mare popularitate este traversată ţi chiar se încheie cu repetarea de a dreptul obsesivăa aspiraţiei îmtrupate în complexele motive sonore şi literale întrupate în cuvinte ca ” ewig, ewig” (lb. germană – veşnic).

Modulaţiile şi scările intervalice cu sens ascensional au rolul de a încălzi atmosfera sumbră a părţilor, secţiunilor largi lente amintind de tehnica folosită de Anton Bruckner din majoritatea lucrărilor simfonice.

Un alt aspect inedit l-a constituit faptul  că în ultimele pagini ale partiturii, partida viorilor a citat tema celui de al patrulea ” Cântec al copiilor morţi ” unde se sugerează drumul iniţiatic şi acea împlinire a Destinului oferită printr-o orchestraţie adecvată.