Orchestra Filarmonică din Viena a interpretat de la ora 22 00, la Sala Palatului, sub bagheta lui Semyon Bychkov, lucrări de Haydn, Enescu şi Brahms.

Prima lucrare oferită a fost Simfonia numărul 44 în mi minor ce va primi ulteorior supratitlul de Funebră , după o presupusă dorinţă exprimată de muzician de a l însoţi pe ultimul drum,lucru care la vremea respectivă nu s a întâmplat!

Compusă în nul 1772, această sifmonie se distinge printr un r afinat conţinut ideatico muzical.

Partea întâi este concepută în formă de sonată.Caracterul variat al temei prime este prezentat într o foarte frumoasă dispunere virtuozistică a violinelor prime şi va contrasta cu tema secundă , lirică şi neliniştită, expusă în mi minor. Dezvoltarea va aduce noi şi variate idei şi va conduce spre tonalităţi înrudite cu cea iniţială.Motivul central va fi secvenţat, iar această parte va cunoşte şi un început de fugato.

Partae a doua bazată pe o formă clasică de menuet rafinat va avea acea anvergură a dansului de societate, cu caracter nobil. Trio ul va contrasta în tonalitatea minoră iar revenirea A ului va întregi această echilibrată formă tripartită.

Partea  a treia este o formă de lied sonată, parte lentă, expresivă intonată în tonalitatea omonimei+ Mi major. Întreaga orchestră va cînta con sordino iar intervenţiile discrete ale instrumentelor de suflat au darul de a expresiviza această muzică.

Partea a patra este încadratî într o formă de sonată cu dezvoltare, tratată cu mare rigurozitate ţi inventivitate de către Haydn.Caracterul tonic, acdemic al acestei părţi de simfonie ilustrează evoluţia acestei forme ca gen muzical.

Orchestra din Viena a desfăşurat o siguranţă şi un rafinament expresiv în abordarea acestui opus, în spiritul cel mai clasic cu putinţă.

Au urmat cele Şapte cântece pe versuri de Clement Marot , op 15 pentru voce şi pian sau orchestră de George Enescu.Materialul muzical, atât de divers şi ofertant a stimulat imaginaţia altor compozitori care i au oferit şi versiuni orchestrale.Una dintre acestea, acea prezentată de excelenta soprană Valentina Naforniţă şi Filarmonica vieneză aparţine lui Theodor Grigoriu, realizată în anul 1964. Această versiune este o reflectare sonoră a ultimei interpretări oferite de Sophie Wyss şi George Enescu la pian într o înregistrare BBC din 1951.

Cele şapte cîntece reprezintă un ciclu de sine stătător. Toate aceste bijuteri mizicale au atmosferă şi personalitate proprie.În pofida atmosferei contrastante dintre cântece pornind de la glumă şi bună dispoziţie până la cea mai deprimantă stare de melancolie.

Siguranţa şi paleta extrem de mobilă de nuanţe a solistei, a sopranei Valentina Naforniţă în versiunea sa interpretativă a oferit acestui opus enescian acea autenticitate și prospeţime specifică. Publicul meloman aflat în Sala Mare a Palatului a avut privilegiul de a remarca şi de a se bucura spiritual de excepţionala prestație a solistei cât și de excelenta conlucrare , coordonare cu redudabilul ansamblu vienez dirijat de maestrul Semyon Bychkov ce a avut acea naturaleţe a gesturilor și fermitate , precizie  arhicunoscută.

După pauză, programul a continuat cu interpretarea Simfoniei a III  în Fa major op 90 de Jojannes Brahms.Compusă în anul 1883, din cauza etichetării de către dirtijorul Hans Richter ca fiind Eroica brahmisană, această simfonie exprimă mai degrabă acel triumf, acea atmosferă sărbătorească prezentă la începutul simfoniei, ce va dispare treptat , find înlocuită cu expresi ale melancoliei şi chiar resemnări.

Este construită pe tiparul clasic, în patru părţi.Notorietatea simfoniei e sporită de lirismul părâi a treia+ Poco allegretto, o imagine plenară şi vibrantă a emoţilor şi sentimentelor umane.

Versiunea interpăretativă a Orchestrei Simfonice din Viena s a bucurat de succes iar , la cererea publicului, experimentaţii muzicieni din Viena au oferit un bis foarte cunoscut Nimrod de Elgar din suita Enigma.

Sursa foto www.nafornita.com