Mă nepoate, nici nu ţi-ar trece pin cap ce idee îi veni Vetii acuma, la vreme de PANDEMIE. Mă Veto, fata tatii, ascultă la mine, nu te du! Ei, şi? mi-o tăie scurt. I să făcusă de ducă, ştii. Bine, du-te, zâc, da’ să nu te-aud c-aşa şi pe dincolo! Dacă nu ai fi păţâtă, aş zâce! De-abia scăpaşi de Guvid, acuma ce vrei?
Da-mi răcii gura de pomană, fraţâlor, că tot ce vru, aia făcu. Iar eu n-avusăi de lucru să stau la un loc şi zâsăi: Hai, că merg şi eu! Ei drăcia dracului! Stătusăm, vorba aia, aproape patru luni de zâle proţăpiţi în casă, ni să luasă, vezi?! Bun…
Ajunsărăm noi la Calafat, da’ pe străzi nici cioară, mioară, auz’! Mă uitai eu la Veta, să uită ea la mine, da’ ţânurăm drumu’ tot înainte. În târg trebuie să fie cineva, socoteam în gând. Ne înarmasăm cu măşti, vorba ăluia, aşa că dacă erea să intrăm undeva, le puneam pe nas. Draci… Şi acia bătea vântu’! E drept, nu erea zî de târg, da’ oricum.
De la un timp, începu să mă roadă la lingurică şi dedei s-o întreb pe Veta dacă nu cumva îi e foame, da’ când o văzui vânătă de furie, mă lăsai păgubaş. Trebe să crăpe ea, că e trecut de 1, îmi zâsăi.
La terase, nimeni… De mâncare, ioc! Mă uitai la ceas, văzui că s-apropie de 2 şi mă gândii că dacă ne grăbim o ţâră, prindem rata. Dedei să zâc ceva, da’ când îi văzui privirea de şacal, mă făcui mic, mic de tot. Cât sânt eu de voinic, nu îndrăznii să scot grai.
De la o vreme, tot mergând noi aşa, numai ce-o auzâi că scăpă printre dinţi: Acas’! Atât şi nimic mai mult. Făcurăm stânga-mprejur şi mărind pasu’, prinsărăm rata.
Asta ne fu plimbarea la oraş în vreme de pandemie. Îi ieşi Vetii pe nas încăpăţânarea? Îi ieşi. De mine nu mai vorbesc. Luaţi aminte, aşadar, ca să nu păţiţi ca noi.
Şi mai rămâneţi sănătoşi! La bună vedere!
Acest material a fost realizat de către doamna Elena Agiu-Neacșu în data de 27.06.2020 și trimis în exclusivitate pentru platforma media independentă Criteriul Național
